Nu constituie, cred, pentru nimeni o surpriza ca avem prea putini absolventi de studii superioare. Nici ca am ajuns sa cheltuim aproape aceeasi suma pentru un student raportat la PIB/locuitor ca si tarile din UE-25. Si nici ca sistemele de evaluare internationale ne arunca la periferia performantei universitare europene. Temerilor noastre curente li s-a mai adaugat de curand una: riscul cresterii numarului studentilor romani performanti care migreaza spre sistemele occidentale de educatie, fara a se mai intoarce acasa. Analiza atenta a fenomenului arata insa o realitate chiar mai cruda: comparativ cu tinerii din alte state noi membre, raportat la mia de locuitori, romanii nu se inghesuie sa studieze in strainatate. In plus, potrivit estimarilor Bancii Mondiale, abia 12% dintre romanii care se intorc din strainatate vin cu o diploma universitara. Suntem cu mult in urma Bulgariei si a altor tari din estul Europei (Migration and Remittances: Eastern Europe and the Former Soviet Union, A. Mansoor, B. Quillin, 2007). Argumentele pentru un astfel de exod nu sunt greu de conturat. Pe de o parte, existenta unui mediu care le ofera tinerilor dotati garantia calitatii procesului educational si a recunoasterii internationale a calificarilor obtinute. Pe de alta parte, perspectiva stimulentelor materiale superioare si a promovarii celor mai competenti in institutele de invatamant, cercetare sau in puternicele companii multinationale. Desigur, tara receptoare beneficiaza de efectul capitalizarii acestor talente straine. In cazul in care ele nu se intorc in tara de origine, scurgerea de creiere se traduce pentru aceasta din urma in irosirea potentialului de valoare adaugata pe care ar fi putut-o antrena in scopul dezvoltarii societatii. Aportul ar fi semnificativ superior celui pe care il antreneaza restul populatiei fara studii superioare. 10 tari atrag peste 75% dintre creierele