Probabil ceea ce face ca textualismul să fie deopotrivă temut şi repudiat în poezia ultimilor ani nu e, aşa cum se induce adesea, o eventuală carenţă de autenticitate, ci mai degrabă accesul tot mai dificil la ficţiunea din spatele rândurilor. Aşadar, nu atât excesul teoretic şi narcisiac ne incomodează, nu impresia continuă de palimpsest ne face sceptici, cât senzaţia fără cale de întoarcere că scrisul poate deveni atât de autonom încât să nu mai poată fi, în ultimă instanţă, repovestit. Sincer şi sociologic vorbind, putem admite, prin analogie, că trăim într-o lume aşa-zicând textualistă: de la globalizarea comunicării, prin internet sau telefonie mobilă, şi până la metalimbajele de specialitate, de la tehnicile de programare neurolingvistică şi până la industria parfumurilor de lux, aproape totul se rezumă un neîntrerupt discurs asupra discursului. Însă, rămânând la fel de sinceri, aceasta nu e nici pe departe una dintre cele mai bune lumi cu putinţă.

Întregul preambul teoretic de mai sus i s-ar potrivi de minune lui Bogdan Ghiu. Sau i s-ar potrivi şi nu prea. Cea mai recentă dintre cărţile sale de poezie, (Poemul de carton) Urme de distrugere pe Marte, este şi - iarăşi - nu este un volum marca Bogdan Ghiu. După debutul colectiv optzecist în Cinci (1982), după cărţi individuale ca Manualul autorului (1989) sau Poemul cu latura de un metru (1996) despre un asemenea poet se poate scrie ori identic cu tot ce s-a afirmat până acum, ori radical diferit. Din necesităţi de gen - e o cronică literară, nu o exegeză - şi de igienă a lecturii şi a expunerii, optez nonşalant pentru cea de-a doua cale.

Prin urmare, alianţa bizară şi botezată în atâtea feluri deja dintre personalitate, poem şi text poate fi, la rigoare, lăsată în plan secund. La fel notele de pe marginea paginilor, care ne vor indica doar ceea ce ştim deja de multă vreme. La fel citatele pe care le-