Puse în faţa evidenţei, critica şi istoriografia literară italiană au introdus de mai multă vreme, la capitolul autori, o nouă categorie: a universitarilor - teoreticieni şi exegeţi - convertiţi la beletristică. În realitate, situaţia nu este total inedită, putînd fi invocaţi, de exemplu, Antonio Borgese, estetician şi prozator din prima jumătate a secolului trecut sau profesorii de franceză de la Universităţile din Florenţa şi Padova, poeţii Mario Luzi, încă din 1935, respectiv Diego Valeri, cam în aceeaşi perioadă. Dar dacă la aceştia cele două demersuri (critic şi creator) mergeau în paralel, actualmente constatăm că unii teoreticieni de renume din mediul academic s-au afirmat ca scriitori doar într-un tîrziu, cu un mare decalaj între demersul artistic faţă de cel speculativ. Este cazul, între alţii, al lui Giorgio Barberi Squarotti, poet, nu doar om de ştiinţă literară, cum s-a ştiut mai bine de douăzeci de ani, al lui Umberto Eco, Claudio Magris sau Marco Santagata, filologi şi prozatori. Nu e lipsit de interes să comparăm iterul celor trei din urmă ca autori de ficţiuni, nu doar autorităţi în semiotică, în germanistică, respectiv în literatura veche italiană. Cel puţin la o primă privire, se observă că debutul răsunător ca autor epic al lui Eco a fost pe cît de neaşteptat, pe atît de tranşant. Epica semioticianului, chiar şi cînd a exploatat masiv erudiţia, a fost ceea ce-şi propusese, respectînd canoanele speciei. În schimb, Claudio Magris, cu interesantul roman Orbeşte (Alla cieca, Garzanti, Milano, 2005), a trecut printr-o fază intermediară, cînd expunerea profesorală şi eseul împărţeau pagina cu evocări, descrieri, etc., ca în volumul din 1986 Danubio, cu o foarte bună versiune românească datorată lui Adrian Niculescu: Danubius, Univers, Bucureşti, 1994. Ca scriitor, Marco Santagata de la Universitatea de Studii din Pisa, autor de lucrări docte, obligatorii