Mă dau bătut. Am constatat că în materie de comunism şi marxism dezbaterea e inutilă şi, de fapt, imposibilă. Dialogul nu este recomandabil, cînd interlocutorii sînt oameni cu convingeri inflexibile, "adepţi" de tip religios ai propriului punct de vedere. Am constatat, de-a lungul anilor, că poţi spune aproape orice despre figuri culturale celebre, fără ca cineva (cu excepţia unor restrînse cercuri de fanatici) să sufere isteric. Poţi spune că Platon e fascist, că Immanuel Kant e prea prusac, că Wittgenstein nu ştie carte, că filosofia britanică e o filosofie de prostănaci, care nu cred decît în ce se poate pipăi, sau că gîndirea medievală e obscurantistă. În tinereţea mea nătîngă, i-am spus, odată, dlui Noica, ceva de genul: "N-am ce face cu Hegel!". A devenit melancolic, dar nu m-a dat afară din camera şi din generozitatea sa. Poţi să-l conteşti pe Dumnezeu, poţi lupta împotriva icoanelor, poţi defini islamul ca pe o simplă introducere la terorism. Unii se mai supără, dar ceea ce prevalează, în cele din urmă, este toleranţa flască a lui anything goes. Ei bine, cînd e vorba de Marx şi de comunism, nivelul sensibilităţilor creşte ameninţător. Tineri şi bătrîni, estici şi vestici, deştepţi şi proşti, oameni fini şi derbedei politici reacţionează prompt, cad în fandacsie şi te invită să fii nuanţat, echilibrat, "deschis". Dacă rezişti, treci într-o categorie umană infamantă. Eşti scolastic, inchizitorial, dogmatic, emoţional, obsedat, subiectiv, Jupîn Dumitrache, răzbunător, incult, destructiv, poate chiar extremist de dreapta. Dai citate - eşti vinovat că le-ai ales cu rea-credinţă; vorbeşti de locul violenţei în filosofia politică a corifeilor, afli că iei, răuvoitor, drept doctrină, o simplă formă de temperament sau că ignori "contextul"; invoci antisemitismul lui Marx, ţi se spune că faci asocieri groteşti şi eşti încuiat, cu întrebarea: "De ce atunci comunism