În articolul "Critica - formă de viaţă", scris la moartea lui Lucian Raicu (România literară nr. 48/ 2006), Ileana Mălăncioiu amintea şi de prietenia criticului cu Marcel Mihalaş, "acest poet aproape uitat", pe care Raicu "îl iubea pentru el însuşi, dar şi pentru cartea lui Nume". L-am evocat şi eu pe Marcel Mihalaş, atunci când am scris despre volumul lui postum de poezie şi eseuri, îngrijit de Valeriu Cristea, alt prieten al său şi fost coleg de redacţie la "Gazeta literară" şi la România literară.
Referirea la Marcel Mihalaş din articolul Ilenei Mălăncioiu m-a îndemnat să revin cu alte câteva vechi amintiri, despre el şi despre ambianţa de la cele două reviste mai sus pomenite. Sunt azi, după cât socotesc, unul din mereu mai puţinii oameni care au cunoscut pe viu, ca să zic aşa, acea ambianţă.
Să încept prin a spune ceva despre titlul însemnării mele, care poate va nedumeri. Ce este cu acest Cerc al lui Mihalaş?
Este denominaţia dată în glumă de Valeriu Cristea celor câţiva apropiaţi ai discretului poet şi eseist, prietenilor lui cei mai buni, Valeriu fiind şi el unul dintre ei. Mai era Raicu, desigur, mai erau, în epoca "Gazetei", Marin Tarangul şi Miron Kiropol. Li s-a adăugat, la România literară, Virgil Mazilescu. Un cerc nu prea mare, după cum se vede. Eu puteam fi socotit printre simpatizanţi. Aveau şi un aliat-protector în Tiberiu Utan, redactorul-şef, pentru o vreme, al "Gazetei literare". El îl adusese pe Mihalaş în redacţie, în împrejurări pe care le-am evocat altădată.
Sensul parodic - şi autoironic - al formulei lansate de Valeriu Cristea nu ne poate scăpa. A vorbi despre un "cerc" al cuiva înseamnă a te raporta la ceva ce funcţionează instituţionalizat, receptat ca atare de către contemporani, la activităţi convergente girate de o personalitate emblematică, aceea care dă numele său Cercului. Istoria literară, dacă e vorba de o