Dacă temperamentul artistic al lui Corneliu Baba era, în esenţă, unul de factură barocă, de unde şi enorma şi necondiţionata lui iubire pentru Rembrandt, marcat, în ultima etapă a creaţiei sale, de o tot mai puternică tentaţie expresionistă, Vladimir Zamfirescu îşi identifică reperele, din perspectivă stilistico-formală, cu aproape un veac mai devreme. Din acest punct de vedere, al vîrstei formei, el îl precede pe Corneliu Baba aşa cum George Apostu, de pildă, îl precede pe Constantin Brâncuşi. Referinţa însăşi se mută din secolul XVII în secolul XVI, şi ea se numeşte El Greco. Fie interlocutor direct şi furnizor de tipologii deja acreditate, fie model al unei experienţe culturale şi sufleteşti similare, prin grefarea hieraticii bizantine pe arhitectura somatică a formei renascentiste, maestrul greco-hispanic este rima istorică perfect adecvată pentru o parte semnificativă din lucrările lui Vladimir Zamfirescu, în care estetica şi ideologia, cea din urmă în accepţiunea ei etimologică de ştiinţă, de abilitate a ideii, sunt, în mod evident, de factură manieristă. Şi asta nu doar în ceea ce priveşte morfologia elementară, alungirea formelor, prevalenţa conceptului faţă de anatomie etc., ci şi în ceea ce priveşte perspectiva intelectuală care stă la baza compoziţiilor, anume distorsiunile privirii, expresivităţile detaliilor, mişcarea teatrală, asamblarea anamorfotică etc.

Aproape în totalitatea ei sau, cel puţin, în cadrul acelui segment care priveşte creaţia sa recentă, pictura lui Vladimir Zamfirescu este una de factură eminamente culturală, de extracţie ori de aluzie livrescă, fapt care mută interesul de pe capacitatea de observaţie a formei şi de pe abilitatea de ordonare a limbajului în sine, pe tipul de lectură, pe natura atitudinii şi pe încărcătura morală a mesajului. Prins, ca şi El Greco, la intersecţia unor realităţi divergente, aceea a exteriorităţii i