Prin Feteşti trecem în drumul nostru spre mare şi, pentru majoritatea dintre noi, rămîne doar atît: o localitate de tranzit, un punct pe hartă. Puţini am coborît din tren să-l vizităm. De altfel, trenul şi instituţiile sale reprezintă un punct important pentru oraş, mulţi dintre locuitorii săi găsind aici un loc de muncă.

Dacă totuşi ne-am opri să-l vedem, am ajunge pe un bulevard lung, cu blocuri cenuşii, pe o parte şi pe alta, specifice, am putea spune, oraşelor de provincie medii româneşti. Nimic care să ne atragă în mod special atenţia, cu excepţia, poate, a fostei Case de cultură "Lumina". Acum se numeşte Galeriile de Artă, director este Gigi Preda, el conduce tot soiul de cercuri şi festivaluri locale (printre care Gala Umorului - "Un bob de veselie"), şi a amenajat şi un muzeu local; mai este şi organizaţia "TREBUIE", care se ocupă de copiii şi adulţii cu nevoi speciale.

Motorul experienţei personale

Organizaţia "TREBUIE" nu este prea vizibilă: ca să dai de ea, e necesar să fii informat dinainte, pentru că e ascunsă printre blocuri, în sediul unei foste creşe. Dana Schnel, preşedinta ei, s-a hotărît s-o înfiinţeze în 2002, dintr-un motiv personal: este mama unei fete cu handicap gradul 1, cel mai grav cu putinţă. Pentru fiica ei, la momentul respectiv, pe vremea lui Ceauşescu, nu s-a putut face nimic. Pînă-n clasa a IV-a a învăţat la o şcoală normală. Apoi nu a mai făcut faţă. În anii următori, dna Schnel a încercat încadrarea ei într-o clasă specială: de acolo, "copilul a ieşit călcat în picioare şi cu un tratament administrat total eronat: ce-i dădeam eu într-un an, a înghiţit acolo într-o lună, pentru a evita conflictele".

Modelul ei este acelaşi cu al mai multor persoane care au înfiinţat ONG-uri: motorul personal. Sau, mai tranşant spus, al exasperării personale în faţa neputinţei de a rezolva problemele cuiva apropiat, pe căi n