Scriitori şi artişti care au adus laudă vinului? Nenumăraţi, fireşte: de la Baudelaire la Jim Harrison, de la Rabelais la Cézanne sau de la Claudel (de ce nu?) la - surpriză! - Colette, o foarte competentă cunoscătoare în materie. Şi totuşi, Pivot nu insistă asupra scriitorilor care au crezut că găsesc în alcool sursa inspiraţiei creatoare: lista ar fi prea lungă, iar beţivii simpatici sînt excepţia, şi nu regula. O excepţie este Antoine Blondin ce are, în Dicţionarul îndrăgostit al vinului, privilegiul unei "intrări" separate. Blondin, din generaţia zisă a "husarilor" (alături de Roger Nimier, Jacques Laurent - romancieri admirabili, lansaţi în anii ’50 şi, în consecinţă, puţin cunoscuţi la noi), cronicar fidel al Turului Franţei (competiţie ciclistă la a cărei transformare în mit a contribuit substanţial), omul care - se zice - nu era niciodată treaz şi care a declarat că nu va reuşi niciodată să intre la Academia Franceză deoarece între locuinţa lui şi sediul Academiei se aflau nu mai puţin de cinci bistrouri; unul ar fi fost de ajuns - comentează Pivot - din moment ce vorba favorită a lui Blondin era "încă un rînd..."

Sînt prezenţi, în schimb, scriitori celebri care au fost - şi nu doar din capriciu - cultivatori, ceea ce nu înseamnă că erau numaidecît şi amatori rafinaţi. Montesquieu a trăit în bună parte graţie veniturilor obţinute din recoltele sale de vinuri Bordeaux. Voltaire, care cumpăra în fiecare an măcar două butoaie cu vin (de preferinţă Bourgogne), a încercat în 1757 să planteze, la reşedinţa lui de lîngă Geneva, viţă burgundă; culmea e că a şi reuşit. Paul-Louis Courier, celebrul pamfletar, era un viticultor cu acte în regulă, profesionist ireproşabil; nu-i cam pria însă vinul - era tăcut, singuratic, ursuz (a sfîrşit asasinat de unul din paznicii săi). Lamartine însă, consecvent în megalomanie, spera că prestigiul de poet şi de om polit