In urma cu mai bine de trei decenii, liderul necontestat al Romaniei de atunci isi facuse un titlu de glorie din desfiintarea cenzurii. Chestiunea era, desigur, mai degraba o metafora bine gasita, decat o realitate. Puritatea ideologica a textului trebuia cumva aparata, ca sa nu mai vorbesc de obiectivele imediate ale regimului, de menajarea unor relatii externe, cel mai adesea conjuncturale, dar si de ocolirea unor subiecte care "frigeau". Ar fi fost de neconceput ca intr-o tara in care fiecare cuvant scris era trecut printr-o sita deasa sa apara texte neepurate. Totul consta, de fapt, in inlocuirea unei Directii a Presei, organism oficial care controla tot ce misca din acest punct de vedere, cu o raspundere difuza, inoculata fiecarui organ de presa si fiecarei edituri. Deasupra veghea o Sectie de Presa a faimosului Comitet Central al partidului unic, care superviza intreaga "productie". Asa ca, intr-un fel, era aceeasi Marie cu alta palarie. Cum liderii de atunci erau in cautare de simpatii occidentale, in ochii strainatatii o astfel de mutatie putea da bine.
Cert este ca o gramada de responsabili mai mult ori mai putin talentati se straduiau sa faca fata noilor cerinte si sa anticipeze modul de gandire de la "Sectie". Un aparat de politie de presa se imprastiase prin toate redactiile si prin cateva mii de suflete. Cateodata, cei mai marunti si mai tematori intreceau prin spiritul inchizitorial fosta cenzura. Se declansase o vanatoare de "soparle". De teama sa nu greseasca, oamenii suflau si in iaurt. Cateodata insa, nu puteai sa fii indeajuns de prudent. Tin minte ca un tanar responsabil de numar a lasat sa treaca intr-un ziar central o poezie dedicata de un veleitar conducatorului partidului si statului. Poezia era scrisa insa in acrostih, deci capetele de vers trebuia sa dea, citite pe vertical, numele omagiatului. Cum taman primul vers era cel mai sch
