Timpul e a patra dimensiune, aceea în care ne pierdem doar bănuind-o, sau reprezentînd-o,
orice-am face, fals. Totuşi, nu ei îi încredinţează Radu Petrescu capturile impuse ale memoriei, ci aceleia cu un număr mai mică. A treia dimensiune, în ediţia de la Cartea Românească, din 1984, e un caiet-program, un bloc-notes cu schiţe despre adâncirea, aprofundarea spaţiului. Prin înţelegerea timpului.
La pagina 11, o hotărîre: "Substanţa aurie pe care o interceptasem, aşa cum prinzi la aparatul de radio o undă nescrisă pe cadran, şi de însemnătatea căreia pentru mine mi-am dat seama îndată, am pierdut-o din cauza lipsei de deciziune şi lucru perseverent. De două luni şi ceva n-am mai căutat, învins de apatie. Lucrul acesta îl voi face din nou, începînd de astăzi. Îmi voi nota riguros progresele. Sînt dator să nu scap această unică şansă de consolidare. Iată obiectul acestui caiet." Aşadar, o proptea la cele două dimensiuni ale scrisului, cîrligul la lume care-i lipseşte foii de roman. În rest, un jurnal minuţios, căutînd în clasici şi în mici nimicuri dintr-ale vieţii materialul unui detaliu, porozitatea cu care, aşezînd-o între tine şi ea, poţi depărta o acţiune care nu vrei să se întîmple. A treia dimensiune e povestirea amănunţită, frumoasă ca o bucurie neîntîmplată, a unei călătorii în gol. Îmbătat de spaţiul dintre obiecte, cum singur mărturisea, Radu Petrescu face din personajul jurnalului său un maestru al întîlnirilor evitate. În preajma lui nu sunt corpuri, ci doar cărări. Nu oameni, ci vagi aure de prezenţă. Aşa încît (unul din "testamentele" Sinuciderii din Grădina Botanică) "dacă un pictor mi-ar face, acum, portretul, ar picta o bucată de hîrtie sugativă plutind asupra golului şi avînd asupra aceluia efectul astringent pe care-l are asupra epidermei coaja de pe o rană." Scrisul care strînge.
Trecutul aşezat în note zilnice se versifică, devi
