Adaptare şi asimilare

"Le style c'est l'homme", spunea Buffon şi ar fi putut adăuga că este naţiunea, epoca ori şcoala căreia opera îi aparţine. Unitatea şi originalitatea constituie cele două idei particulare care funcţionează în conceptul stilului. Cînd însă originalitatea este simulată sau cînd centrul spiritual la care se raportează opera componistică se manifestă altfel decît în consonanţă cu orientările sale autentice şi profunde atunci există toate şansele să se instaleze manierismul. Sunt creatori, dar şi epoci sau culturi sonore (reduse în ordine cantitativă) pândite de acest viciu, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, în câmpul artelor plastice, cu alexandrinismul. "Manierismul, remarca Tudor Vianu, apare mai ales atunci când se produce disocierea şi dezacordul dintre originalitatea artistului şi a naţiunii, epocii sau culturii care îi înglobează". Sunt astfel manierişti compozitorii care conservă canoanele inspiraţiei clasice ori romantice în circumstanţe cu totul străine, modulate esenţial în raport cu realitatea lor originară, dar şi compozitorii care cedează fără rezistenţa gustului comun al timpului, modelor facile ori populiste. Mult timp am fost convins că muzica irlandeză savantă comportă un oarece filon manierist, fie şi pentru că se află în puternicul siaj al componisticii britanice, dar mai ales, pentru că există un irepresibil sentiment al insularităţii, un instinct al experienţelor reiterabile, indiferent de împrejurări şi imperative. Treptat mi-am dat seama că mă înşelasem, că între Dublin şi Belfast să perpetueze o lume sonoră intens personalizată, fără a se scălda în sucul exotic tipic şcolilor muzicale de mici dimensiuni. Mai mult chiar, am constatat că accentele neobişnuite, insolite, caracteristice exotismului, sunt inundate de vivacitatea şi vitaloitatea ce fecundează o remarcabilă capacitate de adaptare şi asimilare, graţie căr