Prin â999 sau 2000 - june ins din societatea civilă, cum mă aflam - iată-mă în biroul unui ministru al timpului. Stăteam, vorbeam, sorbeam cafele. Deodată, sună telefonul. Ministrul, galanton, dă telefonul pe şpicher şi vorbeşte. Vreme de trei-patru minute, cît a durat convorbirea, trei sferturi din fermele mele convingeri despre România postcomunistă s-au făcut ţăndări. Pentru că la celălalt capăt al firului se afla un distins intelectual al vremilor noastre (cînd îmi voi scrie memoriile rosti-voi oare mai lesne numele lui?) care, în aurite acolade, dorea să-i aducă aminte ministrului... că-l rugase... ca la rîndul lui ministrul să roage... pe un alt ministru... pentru un împrumut peste rînd la o bancă, o sumă în dolari nu măricică, ci chiar mare.
Nu rugămintea era problema - ci tonul celui care-o făcea. Vocea altfel dîrză a pretendentului era acum moale şi plină de ecouri, ca burduful cimpoiului, la ultimele note. De fapt, nu cerea - ci emitea o implorare cînd stinsă, cînd palid reanimată, aidoma unui însetat prins de nisipuri în mijlocul deşertului, departe nu numai de ape, ci şi de orice posibile maluri, şi care deodată, în faţa beduinului salvator, se teme să ridice glasul, ca nu cumva să spargă vedenia.
Ferice de cel ce nu ştie sau nu află - cam asta e morala. Dacă la ora aia, în ziua aia, eram în altă parte şi nu în biroul ministerial, măcar o parte a frumoaselor mele iluzii despre oameni ar fi rămas intactă. Pentru cei din tagma mea, acel intelectual era o garanţie de intransigenţă; iar eu doar ce-l auzisem scîncind şi gudurîndu-se pentru un favor. Acest gen de episoade-ţi sleiesc solidarităţile, te fac suspicios şi relativist (chiar şi unde nu-i cazul) şi, mai grav, îţi certifică predilecţia unor români (altfel, cu pretenţii) spre reverenţe, linguşeli şi pomeni (materiale sau simbolice).
Un alt exemplu: dna Columbeanu, vedeta reality
