O certitudine amară: unul dintre cei mai mari romancieri de secol XIX, portughezul José Maria Eça de Queiroz (1845 - 1900), deşi masiv tradus la noi deceniile trecute (cinci titluri, foarte inegale ca valoare), rămîne mult prea puţin cunoscut de publicul românesc. Capodopera sa, Familia Maia, încheiată în 1888, după o lungă gestaţie, a fost forfecată la noi de o cenzură comunistă nemilos de pudică. În formă integrală, cartea a apărut în 2005, la Editura Universal Dalsi. Previzibil pentru o editură mică, vînzările au fost slabe. De asemenea previzibil, un volum de aproape 700 de pagini descurajează un cititor neavizat. Versiunea Micaelei Ghiţescu e vrednică de toate laudele. Traducătoarea a fost greu pusă la încercare de un stilist de prim ordin, autor al unei proze foarte lucrate care reuşeşte să dea impresia de naturaleţe. Eticheta de realist e prea strîmtă pentru Queiroz, altminteri meticulos observator al societăţii. Venind după Flaubert, Zola şi cîţiva mari englezi, profitînd de experienţele lor - e un scriitor care încheie o epocă -, în Familia Maia construieşte un roman frescă. Putem vorbi despre el folosind o sintagmă a tînărului György Lukács: "romantismul deziluziei", care semnifică faptul că idealul eroului (al eroilor din mai multe generaţii, aici) este mai vast decît universul real. Subtitlul cărţii este foarte semnificativ: "Episoade din viaţa romantică". Maestru al ironiei, Queiroz realizează un proces al romantismului văzut ca o hipertrofie a sensibilităţii în dauna raţiunii, hipertrofie de care el însuşi era atins. Era o natură duală, înrudit cu autorul Doamnei Bovary. Ca pentru atîtea nume ilustre, creaţia are aici rolul unui exorcism, dar confuzia dintre viaţă şi literatură - viaţa trăită ca literatură - rămîne periculoasă. Voluptatea iluziei, fantezia romanescă, beţia sentimentelor, diletantismul, incapacitatea de a acţiona, în pofida bunelor inten