⢠Alexander Baumgarten, Şcoala răgazului. Studii de filozofie antică şi medievală, Editura Galaxia Gutenberg, Tîrgu-Lăpuş, 2006.
Alex. Baumgarten contrazice, încă o dată (şi, cred, cu ironică plăcere) stereotipul despre filosoful medievist izolat - spaţial - între cărţi şi discursiv - într-o retorică accesibilă doar specialiştilor. Nu numai pentru că scrie fermecător, limpede, inedit, cu o bogăţie a informaţiei bine temperate. Ci pentru că reuşeşte să determine, într-un concept aristotelic revizitat, o dimensiune definitorie pentru paradigma noastră culturală: studiul central al volumului - "Conceptul de răgaz şi unitatea tematică a Politicii lui Aristotel", e o bucurie a lecturii. Deşi autorul nu îşi linişteşte cititorii - dimpotrivă, şi încă la un nivel etic articulat surprinzător de răspicat. În oglinda ...Politicii lui Aristotel, de-a lungul axului dat de problematica răgazului, cartea impune o interogaţie - aş spune - nemiloasă: dacă ştim să ne trăim înţelept viaţa, dacă ritmurile noastre sînt destinate a ne realiza, ca oameni, ...sau ne condamnă la ratarea tocmai a dimensiunii noastre antropologice, definitorii? Celelalte cinci studii adaugă nuanţe exegezei (rafinate) a răgazului, dar şi neliniştilor noastre. Ele au fost - avertizează autorul - elaborate sub "o dispoziţie afectivă comună" - ceea ce conferă cărţii un etos cu totul particular.
Reluînd cunoscuta situare aristotelică a omului între zeu şi fiară, filosoful arată cum, la fel, între "lenea zeilor şi agitaţia permanentă a vieţuitoarelor iraţionale", timpul omului este timpul răgazului: "Mai mult decît o etică sau o formă de viaţă alternativă, răgazul pare a fi împlinirea însăşi a umanului, aşa cum este el inserat în lume ca fiinţă dotată cu intelect". De răgaz (gr. scholé) se leagă (etimologic) şi şcoala, dar răgazul mai este şi - deloc indiferent pentru paginile de faţă - timpul ...d
