Relativismul este trăsătura esenţială a gîndirii occidentale actuale. Unii, precum Biserica Catolică, cred că e o boală a epocii (vezi celebra enciclică papală "Veritatis Splendor" din 1993, dar şi ultimele discursuri ale papei Benedict al XVI-lea). Alţii cred că e o binecuvîntare, precum cred cei mai mulţi dintre filozofii moderni şi postmoderni. Relativismul consacră axiomatic legitimitatea supremă a contextului. Orice judecată, orice idee, orice gest depind de un întreg context cultural (limbă, epocă etc.) şi, ca atare, aşa şi trebuie apreciate, căci un adevăr ultim, absolut, un reper gnoseologic sau etic fix nu există. Spre deosebire de relativismul metafizic, care are origini asiatice (religiile dharmice), care e mai radical şi care apare spiritului european mai degrabă ca o excentricitate, relativismul raţional este, dimpotrivă, un fel de cod esenţial de maniere pentru lucrul în lumea ideilor. Sîntem, adesea în timpul vieţii noastre, exasperaţi pînă la lacrimi sau chiar disperaţi că nu avem certitudini. Lipsa certitudinilor duce la debusolare, la forme variate de alienare şi la serioase derapaje etice. Lipsa certitudinilor este, în cele din urmă, principala cauză a păcatului, căci credinţa religioasă este o certitudine. Dar, lumea relativismului nu este integral rea şi periculoasă, căci din ea sau cel puţin împreună cu ea s-a născut democraţia, cu efectul ei cel mai important: libertatea individului.
Democraţia şi relativismul raţional se originează cam în acelaşi timp şi în acelaşi loc: în vechea Grecie, cu cinci secole înainte de Christos. Se poate spune că minţile care au rafinat democraţia greacă - adevărat mit pentru toţi cei care, milenii după aceea, vor purta democraţia ca pe un ideal scump - sînt tot aceleaşi care au descoperit subiectivitatea, care au cultivat dubiul ca pe o virtute şi care au arătat că, cu puţina ascuţime a minţii şi cu o b
