De cateva mii bune de ani, omenirea a invatat, convingandu-se pe propria piele - piele altminteri destul de peticita dupa atatea experiente - ca nu-i este ingaduit boului ceea ce-i e ingaduit lui Zeus. Boului, adica acelei fiinte pentru care tacerea si truda reprezinta virtuti capitale.
Din cauza acestor virtuti - or fi ele cu adevarat virtuti? -, am pentru bou o marturisita intelegere si simpatie. Candva i-am dedicat un poem care banuiesc ca-i va fi facut placere, de-l va fi citit. Nu e aici nici ironie, nici sarcasm. Eu nu fac decat sa citez clasicii: "Un bou ca toti boii, putin la simtire/ In zilele noastre de soarta-ajutat/ Invata la scoala cartea de citire/ Si ajunse boul un bou invatat" (I.L. Caragiale, Boul si vitelul). Ei, da, chiar nenea Iancu a scris acestea! Vreau deci sa precizez ca nu am nimic impotriva boului, cu atat mai putin impotriva boului invatat. Nu am nimic impotriva atata timp cat boul ramane bou si nu vrea sa devina Zeus.
De cateva mii bune de ani, din preafericitele timpuri faraonice si pana la binecuvantatele zile ale democratiei danubiene, ne-am convins ca lumea are mai multe, ca sa nu zic infinite planuri de realitate care, chiar traversate de acelasi unul si nemarginit orizont al umanitatii, nu se confunda, necum sa se amestece intre ele.
Ce inseamna insa cateva mii bune de ani in planul eternitatii? O clipa menita a disparea in noianul uitarii, asemeni atator altora. Fara a lasa nimic in urma. Cu atat mai putin sanatoasa deprindere a locului cuvenit fiecaruia. Caci, iata, acum lucrurile s-au schimbat. Acum boul navaleste nonsalant in Parnas. Navaleste cu duhoarea, cu balega, cu copitele, cu mugetele sale. Acum boul face legea, ca sa folosesc o expresie draga lui, in locul si in locatia lui Jupiter. Acum asupra noastra stau sa se abata nu fulgerele jupiteriene, ci acelea ale maniei lui Bovus tonans.
M-as putea impa
