Înregistrăm şi azi o poezie a satului suficient de extinsă care ar putea părea anacronică unui ochi înfierbîntat de perspectiva "globalizării" incluzînd un citadinism exclusivist. Oare am putea-o socoti anacronică în principiu? Ne îndoim. Mai întîi pentru că, oricît va fi supus unei reducţii şi unei restructurări în raza unui viitor prognozabil, mediul rural nu va dispărea. în al doilea rînd pentru că tema în chestiune reprezintă un magnanim depozitar al unor experienţe morale, al unor straturi de sensibilitate ce au nu doar impunătoare antecedente creatoare ci şi o firească deschidere spre noi îmbogăţiri. în al treilea rînd - dar poate că se cuvinea să începem cu asta - nici un subiect al poeziei nu se demodează în sine, ci doar prin tocirea expresiei, prin uzarea discursului. Deşi aşezată pe o nervură tradiţionalist-blagiană, lirica de inspiraţie rustică în curs aduce adesea noi nuanţe ale simţirii, fine aluviuni ale unei alte epoci ce contribuie la o configurare specifică a limbajului poetic. Vasile Muste, bunăoară, exersează pe o tramă a graficii expresioniste, cu trăsături de-o melancolică fermitate: : "închid cuvintelor ochii şi ies afară pe urmele lor/ zace în patul meu primăvara şi nu poate să moară/ pasărea care îmi creşte din umăr nu ştie nimic/ despre satul meu în formă de vioară// strig pe cărările ce-mi explodează în ochi/ unde sînt unde aţi îngropat primăverile voastre/ tot mai tăcută e pasărea de pe umărul stîng/ la marginea satului satul meu l-aţi mutat/ închid cuvintelor ochii şi ies pe lume să plîng" (Locuri gata să zboare). Irepresibila nostalgie a satului natal nu merge pe făgaşul bătătorit al sentimentalismului dezarmant, ci se străduieşte a se contrage în conturul unor imagini insolite. Patetismul de fond îşi caută căi de omologare formală. Poetul se simte un crucificat al dureroasei amintiri: "mă bateţi în cuie pentru liniştea voastră/ să uit c