Proza realistă deschide adesea căi de afirmare unor personaje excepţionale, protagonişti în luptă cu un mediu ostil, pe care sfârşesc prin a-l supune şi modela; iar în literatura postmodernă, autoreferenţială, eroul principal ajunge însuşi autorul, reflectat convenabil în oglinda paginilor sale. În povestirile Adrianei Bittel, dimpotrivă, există o adevărată fascinaţie pentru statura şi structura oamenilor obişnuiţi: bărbaţi şi femei ducându-şi viaţa la flacără mică, în perioada interbelică sau în socialism. Mici funcţionari terorizaţi de şefi, luptători comunişti aflaţi la pensie, o farmacistă pensionară, o fată acrită de singurătate şi neîmpliniri, multe gospodine sfârşite, aproape consumate de obligaţiile casnice şi profesionale, o dactilografă îndrăgostită de Intelectualul căruia îi bate la maşină opera, o corectoare fascinată de personalitatea Scriitorului, femei bătrâne, singure, decrepite şi câte un "cap de familie" cu chef de băuturică şi o nevoie copilărească de a fi protejat: iată "eroii" prozelor din Cum încărunţeşte o blondă. Volumul reia şi regrupează texte din cărţi anterioare şi anterevoluţionare: Somnul după naştere (1984) şi Iulia în iulie (1986), oferind cititorilor de azi, după noutăţile epice din Întâlnire la Paris (2001), un profil mai vechi cu aproape un sfert de veac al Adrianei Bittel. Într-o corespondenţă subliniată, vârstele personajelor ar răspunde vârstelor autorului, încărunţirea părului blond fiind împărtăşită cu înţelegere şi duioşie resemnată. În fapt, avem aici nu o punere în abis, dar un trompe l'oeil, o reduplicare înşelătoare a schemei. Căci, dacă omul trebuie să îmbătrânească, îndepărtându-se de pragul copilăriei şi văzându-şi odraslele crescând, literatura pe care o scrie prozatorul poate rămâne mereu tânără, indiferent de ravagiile pe care trecerea timpului le face pe obrazul personajelor. Între tematica acestor povestiri şi preg