Totul a inceput intr-o zi cand 6 ani avand si trimitandu-ma mama sa cumpar bors de la o baba, care locuia la a treia strada de noi, am ajuns nu pe a cincea, nu pe a saptea, ci tocmai in ulita din marginea cartierului.

Exista si o chemare a marginimilor. Periferiile orasului au la randul lor capete care, daca ai inima de mahalagiu, te cheama. Eu, trebuie s-o recunosc, am inima de mahalagiu. Cu cat fug mai departe de locurile unde am copilarit, fiindca mi-e o frica de moarte de saracia de atunci si inca o simt pe urme, cu atat le visez mai des. Si daca ma atrag mai putin cocioabele oraselor noastre, in schimb, cum plec spre alte lumi, drept spre marginile, nu spre centrul noilor orase unde ajung, ma duc.

In ziua aceea, cand m-am aventurat pentru intaia oara dincolo de a treia strada de noi, s-a decis si destinul meu de vagabond cu acte-n regula. A fost atunci un pas mic pentru borsul babei, dar unul mare pentru curajul meu de copil.

In Rusia am fost in mai multe randuri ca jurnalist la schimb de delegatii. La Moscova am fugit intr-o dupa-amiaza de la hotelul unde eram sechestrati pentru "odihna de dupa pranz". M-am suit in primul tramvai care mi-a iesit in cale si am mers cu el pana la periferie, unde jumatate din case erau de lemn si unde la magazinul din colt se vindeau pufoaice, varza si peste congelat. Era o Rusie pe care n-o vedeau turistii si asta imi procura un sentiment de invingator. Parisul e un fel de pariu cu istoria castigat. Mergand in Rusia nu-mi faceam griji ca n-o sa vad niciodata Franta. In sinea mea socoteam ca sansele de a hoinari prin mareata Uniune Sovietica aveau sa se imputineze in mod fatal, fiindca prea era balul mare si pentru toti, in vreme ce Parisul era Parisul, o minune de oras care ramanea minune si daca aveam sa-l vad la 80 de ani. Estul comunist era tot ce trebuia sa se termine cumva. Vestul insemna vesnicia. Acum, ma