Intr-o Romanie nu foarte veche, predominant rurala, sindromul caporalului lasat la vatra era un fapt cotidian: intors intre ai sai, tinarul gradat, cu orizontul largit de armata, moderniza familia, mai cu seama in privinta unor utile cutume igienico-sanitare.
Daca cumva avusese sansa unor experiente de anvergura din care scapase - aplicatii, munci sau razboi -, armata raminea un fir rosu, reactualizat toata viata. In sindrom, remarcabile erau sinceritatea si reala dorinta de a-i invata si pe altii lucrurile bune deprinse in deplasare. Avind bun-simt insa, caporalul se uita critic la imbecilitatile cazone traite, excluzindu-le din propaganda sa.
Translat in politica, sindromul caporalului are consecinte devastatoare. Din nefericire, Romania pare sa fi fost condusa mereu de „caporali“, incapabili de a crea un brand national deopotriva profund si modern, aflati mereu cu ochii peste hotare, in cautare de modele.
Faptul ca Bucurestiul interbelic avea pretentii de „micul Paris“ este doar o marunta dovada a mentalitatii „gradatilor“ de atunci, fireste, una inocenta fata de aplicatiile „caporalilor“ postbelici.
Prima generatie a acestora a privit spre rasarit, in curtea marelui popor prieten rus, unde facusera „armata“ - uneori si la propriu. Asemenea caporalilor adevarati, se extaziau dinaintea rezultatelor uriasului vecin rosu, fie ca era vorba despre succesele colhoznice, cele literare, ori spectaculoasele dovezi ale cercetarii spatiale.
„Caporalii“ - ca erau presedinti de Gospodarie Agricola Colectiva, dascali ori cadre de nadejde ale partidului - au fost, multi si multa vreme, sinceri in admiratie si in dorinta de transformare a tarii dupa model.
Spre deosebire de gradatul-taran amintit, acestora le lipsea cu totul ochiul critic, rezultat al lipsei de bun-simt si al unei culturi proprii precare, cond
