Centrul de asistenta a persoanelor cu dizabilitati din Târgu Jiu este locul unde si-au gasit adapost si hrana unii dintre cei mai nefericiti români. O mare parte dintre cei aproape 150 de internati poarta pe umeri, pe lânga crucea grea a unui destin nefericit, ignoranta semenilor. Zile, saptamâni, luni, ani. Nimeni nu vine sa ii vada pe tinerii din Centrul de asistenta a persoanelor cu dizabilitati din Târgu Jiu. Unii au uitat ce inseamna sa astepti si nu mai spera ca isi vor vedea rudele care i-au abandonat la centru si foarte rar isi aduc aminte sa treaca pragul saloanelor ce poarta pe pereti desene colorate. Unii nici nu stiu ce inseamna sa astepti si ca dincolo de usile de la intrare, dincolo de ferestre este o lume care a uitat sa le zâmbeasca si sa isi intoarca privirea catre ochii lor pierduti. Orele la centru sunt zgomotoase de dimineata pâna seara: halate albe care misuna dintr-un salon in altul, adulti-copii care isi cauta un prieten sau un suflet cald pe care sa il simta alaturi. Nimeni: peretii saloanelor, zidurile cu vopsea lucioasa ale holurilor, in care se reflecta neoanele fixate in tavan. Noptile se sting in ecourile pasilor grabiti ai ingrijitorilor care verifica daca totul este in regula, daca toata lumea este in pat. La centru. Acasa. In noapte nu se mai aude decât cântecul incoerent al unui glas ce nu are somn. Pierdut si singur Un pui de om asezat in fund cu spatele la perete, lânga un dulap. Nu spune nimic. Sta rezemat cu fruntea in palme si cauta ceva pe covorul care acopera podeaua. Cauta obiectul imaginar si tace. O angajata a centrului incearca sa intre in vorba cu el, sa ii promita ca vor merge in curte sa se plimbe, ca s-a facut soare... Usa de la intrare nu se mai deschide. La ora 11.00 soseste suplimentul de hrana: iaurt sau lapte. Aceleasi fete, nimeni nou. Ce o sa faca astazi: ora de desen! Un bastonas, cartile de colorat, câteva cuvi