Aroganta selectionerului echipei nationale este justificata de imensa responsabilitate care il apasa. Marturisire: autorul acestui articol a fost, dintotdeauna, de partea selectionerului echipei nationale. Nu conteaza cine: dinamovistii Angelo Niculescu sau Mircea Lucescu, rapidistul Valentin Stanescu sau stelistii Imre Ienei, Laszlo Bölöni sau Victor Piturca. Sint de partea selectionerului pentru ca el are cea mai mare raspundere intre toate persoanele din fotbalul romanesc. Si din raspunderea aceasta uriasa deriva si ingratitudinea misiunii.
Amintire: in vara torida a anului 1970, nationala Romaniei facea o figura peste asteptari la Campionatul Mondial din Mexic, iesind onorabil din grupa de foc de la Guadalajara (cu Anglia, Brazilia si Cehoslovacia, daca va mai amintiti). Cu ce a ramas "nea Angelo" in memoria colectiva si atemporala a suporterilor? Cu blestemata sa "temporizare" (in fapt, gaselnita acestei performante, precedata de o calificare asteptata de 32 de ani) si cu neutilizarea lui Dobrin in aprigele confruntari din "Groapa-cu-lei". S-a uitat ca "printul din Trivale" isi rezolva problemele de aclimatizare cu whisky, s-a uitat ca sfetnicii de atunci ai lui Angelo, "Ciogli" Vogl, D. Niculae-Nicusor si Pisti Kovacs, au fost, in corpore, de acord cu pedepsirea "giscanului". S-a uitat, in fine, ca imediat dupa turneul mexican, Angelo l-a convocat pe Dobrin la lot, pitesteanul evoluind in continuare, ani buni, la selectionata. Pentru ca am amintit de Dobrin: in iunie 1975, a ratat, in meciul cu Scotia, o ocazie incredibila, singur cu portarul, un gol care ne-ar fi calificat pentru Europene. Dobrin a fost vinovatul? Nu, antrenorul Valentin Stanescu!
A doua amintire: Mircea Lucescu si pata neagra din cariera sa de selectioner. Turneul final al Europenelor din 1984, cind Romania, in care jucau Stefanescu, Bölöni si Camataru si incepea sa sclipeasca Hagi