Certitudinile, osificate si transformate in „dogme“, au fost si sunt specialitatea dictaturilor. Fie de dreapta, fie de stânga, toate dictaturile au urât indoielile, le-au interzis si le-au pedepsit, arborând certitudini ferme, impuse cu ajutorul politiei. Regimul comunist din România n-a facut exceptie de la aceasta regula. Dimpotriva, a fost unul din cele mai dogmatice din Estul Europei. De aceea, depresurizarea brusca din decembrie '89 a insemnat, inainte de toate, o traire exaltanta, isterica si imbatatoare a unei negatii pe care a ilustrat-o, sintetic, strigatul „Olé, olé, Ceausescu nu mai e“. In sfârsit, nimic nu mai era interzis. Totul devenise permis. Mai mult decât Parisul anului 1968, România a trait in decembrie '89 sloganul „este interzis de a interzice“, desi pe zidurile Bucurestiului el nu a fost scris. Aceasta euforie a negatiei a avut efecte care pot fi observate si azi. Nu sunt putini românii care inteleg si acum prin „democratie“ dreptul de a spune orice, ceea ce, fireste, favorizeaza nu „normalitatea“, ci „haosul“. E una din explicatiile faptului ca nu avem o societate asezata, cu norme clare, care sa puna ordine intre „libertate“ si „bunul plac“. Si tot aici se afla, dupa parerea mea, cauza numeroaselor scandaluri care au facut din viata politica româneasca un continuu „spectacol“ sau „bâlci“, dupa cum zic unii. Ai spune ca aerul e in România suprasaturat de materii inflamabile. Din care pricina, pasiunile iau foc cu usurinta. Iar, de la pasiuni, la dusmanie, la vorbe grele si chiar la ura nu e decât un singur pas. Mai poate, oare, cineva sa faca un inventar complet al scandalurilor din ultima vreme? Nu cred. Sa incerc o mica recapitulare. Asadar... Discutiile pro si contra despre „suspendarea“ presedintelui Basescu, pusa la cale de PSD... „Moartea clinica“ a „Aliantei portocalii“, anuntata de premierul Tariceanu dupa ce PD a decis sa mearga singu