Aflandu-ma intr-un salon de spital, departe de casa, dupa o interventie chirurgicala, mi-am dat seama ce sprijin sufletesc important reprezinta amintirile.
Desigur, amintirile bune, care actioneaza ca un medicament. In cazul meu, ele sunt legate de un... animal, o pasare, un papagal perus, frumos si albastru: Cipi. Imaginea lui a reinviat in mine sperante si m-am hotarat sa va scriu despre el. Am dat timpul inapoi, cu peste zece ani, si mi-am amintit cum a venit Cipi in casa noastra... L-au cumparat baietii mei din Piata Centrala a orasului, dar pentru ca erau ocupati cu scoala, nu prea mai aveau timp de el. Asa se face ca perusul albastru s-a atasat foarte mult de mine, apoi, incredibil, a inceput sa articuleze, timid, primele silabe: cip! pa! ham!, dupa ce i le repetam eu cu multa rabdare. A evoluat spectaculos, pronuntand propozitii scurte, precum: "Ce faci?", "Faci teaba?", "Poua afala: pic, pic, pic".
Ochisorii lui negri, rotunzi si vioi, clipeau mai rar cand asculta, ca la scoala, atent si cuminte, sunetele noi pe care le pronuntam, sau cand ii cantam. Acum, dupa atata vreme, consider ca Dumnezeu mi-a trimis in dar aceasta pasare minunata, care-mi umple sufletul de multa bucurie. Cand il aud pe Cipi spunand, cu o intonatie placuta si blanda: "Esti suparat? Ce faci, mai Cipilici? Da sa pupe mama ciocutu! Taci! Bate mama!", sunt fericita. Si ce bucuros este cand ma joc cu el! Apoi ma imita cand fac gimnastica (alearga si-si agita capsorul), se joaca pe covor cu o moneda si cu o oglinjoara: le ia in cioc, fuge cu ele, apoi le arunca; se aseaza in locul meu daca am fost nevoita sa plec din camera si, la intoarcere, il gasesc vorbind cu o carte sau un ziar. Daca lucrez ceva sau citesc si nu am timp sa vorbesc cu el, se apropie de mine si incepe sa tipe, provocandu-ma la dialog.
Este pofticios; mananca, pe langa mei, si banane, morcov, marar, pa
