Mihai Razvan Ungureanu e inteligent si cult. Are si sarm. Dar principala sa marca e ambitia cu care si-a construit rapid, poate prea rapid, cariera. Fiind gata sa ocoleasca, de dragul ei, criterii morale, chiar rigori profesionale elementare si optand pentru coterii politice meschine. A vazut ca disputa Basescu – Tariceanu e ireconciliabila si ca presedintele are mult mai multe sanse de a-si duce oricum la capat primul mandat, iar popularitatea i-l prefigura si pe al doilea. Asadar, un posibil protector puternic pentru multi ani ii putea asigura o cariera stralucita si de lunga durata, in vreme ce caderea lui Tariceanu il putea antrena si pe el. Fara ezitare, a trecut pe baricada Cotroceniului. Daca o serie de actiuni (votul in CSAT, optiunea pentru Revelionul lui Basescu, unde i-a dus si pe oficialii europeni) i-au fost inghitite cu noduri de premier, ultima a pus capac. Ungureanu l-a aruncat intr-o situatie de un ridicol fara seaman pe Tariceanu, care a aflat de la televizor nu numai despre arestarea in Irak a celor doi romani, ci pana si despre eliberarea lor. In pofida oricaror reguli, chiar a bunului simt, ministrul de externe si-a fentat seful direct si l-a informat doar pe Basescu. Pregatindu-i probabil, impreuna cu Claudiu Saftoiu, o noua iesire la rampa, ca salvator. Stupid argumentul unor avocati din oficiu cum ca sunt mii de romani prin lume in conflict cu politia, asa ca ministrul nu gasise necesar sa... Or fi, dar sunt suti, curve, vagabonzi, nu suspecti de spionaj. Guvernul e o echipa, iar seful ei, premierul, trebuie sa poata avea totala incredere in oricare din membrii ei. Daca unul e dovedit ca are comportament de cartita, isi da demisia. Sau e demis, cum i-a scapat, ori nu, presedintelui vorba, demonstrand ca nu-i e greu sa-si sacrifice pionul.