Muncitorii români din bazele militare americane aduc în fosta Mesopotamie obiceiurile de acasă În baza militară de la Al Taqaddum, o nuanţă devine repede vizibilă în curtea Muncitorii români din bazele militare americane aduc în fosta Mesopotamie obiceiurile de acasă În baza militară de la Al Taqaddum, o nuanţă devine repede vizibilă în curtea contractorului multinaţional de salubrizare Toifor: trufaşi, muncitorii turci şi maghiari de aici au arborat, la scurt timp după sosire, drapelele statelor lor, în timp ce românii lui Corin Teodoroiu, de exemplu, nu au avut ridicate decât adrenalina şi, rareori, pofta de muncă. De 1 Decembrie 2006, Ziua Naţională, românii au bârfit, au mâncat, au căscat, iar paznicul Răzvan Sarar a recitat solemn o poezie: "Şi când luna cade bleagă, ca o frunză în fântână, eu mă duc la primărie, cu un cucuruz în mână; Fraţilor din lumea întreagă, vă recuz şi vă acuz, dacă nu veniţi cu mine, la cules de cucuruz…" Mulţi dintre românii veniţi să muncească în baza militară Al Taqaddum provin din zone sărace ale Moldovei, alungaţi de neajunsuri sau de promisiunile deşarte ale politicienilor, cu o brumă de engleză şi cu o limbă română descinsă din Evul Mediu, prin simplitatea, agresivitatea sau venalitatea sa. Sosirea în Irak, pe teatrul unor confruntări armate care le sunt invizibile, dar pe care le află din pozele revistei "Stars and Stripes" distribuită săptămânal de infanteriştii marini, le-a amplificat unele temeri pe care încearcă totuşi să le reprime. "Mama nici nu ştie că sunt în Irak", mărturisesc unii dintre ei. "Le-am zis tutulor că plec în Italia!". Unii îşi regăsesc obiceiuri de acasă, cum este Pavel Teodorescu, care a găsit la groapa de gunoi două scaune soldăţeşti şi le-a întins în faţa barăcii proprii, aşa cum ar fi întins nişte şezlonguri pe o uliţă din Oneştiul natal. Ce mai cer românii: duşuri separate de indieni În Român