Nu stiu cata lume isi mai aduce aminte de Ion Aurel Stoica, ministru al industriei constructiilor de masini si vicepremier in primele guverne Petre Roman. A fost in functie cateva luni, in agitatul an 1990 si a demisionat de bunavoie, nesilit de nimeni, pentru ca se considera responsabil de faptul ca guvernul din care facea parte nu a fost in stare sa solutioneze unul dintre multele conflicte sociale de pe la inceputurile democratiei romanesti. Omul a plecat discret, dar ferm din Palatul Victoria si s-a intors la treburile sale. Era un tip respectat, simpatizat, regretat. A fost si mai respectat, si mai simpatizat, si mai regretat dupa acest fel de renuntare, care si acum ramane unica in analele guvernamentale post-decembriste.
Plecarea unui ministru in vara lui 1990 nu mai are, din nefericire si paradoxal, nicio similitudine pozitiva cu plecarea unui ministru in iarna lui 2007. Caracterul de raritate al demisiei lui Mihai Ungureanu este colorat mai mult in ton amarui-acrisor, pentru ca un titular al portofoliului diplomatiei se poate considera, intr-o echipa executiva publica de cel mai inalt nivel, pe pamant stabil si ocrotit. In "setarile" sale, impuse de exercitarea mandatului, ministrul de externe are prevazuta mai rar situatia de a fi debarcat din mers.
Ungureanu a incercat sa faca fata acestei imprejurari vorbind de onoare, de barbatie, de responsabilitate. De altfel, onoarea, barbatia si responsabilitatea sunt ideile fixe care ii cutreiera mai pe toti politicienii. La fel ca si purtatul cravatelor rosii. Asta spune multe si poate fi prilej de consideratii freudiene malitioase, dar adevarate. Mai ales cand ideile fixe sunt expuse in contexte care nu le justifica.
Este ciudat sa vorbesti, cum a facut Ungureanu, despre asumarea responsabilitatii si pe urma sa spui ca ai demisionat la insistente exprese. Traducerea mai putin pretentioasa a
