El s-a hotărât să pună bazele unei asociaţii care să asigure locuri de muncă celor care au trecut prin experienţe similare "Am cedat nervos în 1992. Divorţasem. Mă mutasem în alt El s-a hotărât să pună bazele unei asociaţii care să asigure locuri de muncă celor care au trecut prin experienţe similare "Am cedat nervos în 1992. Divorţasem. Mă mutasem în alt oraş. Beam doi litri de cafea şi fumam câte cinci pachete de ţigări pe zi. Am început să consum alcool, pentru că eram director la o fabrică ce producea şi îmbutelia votcă. Aşa am ajuns într-un spital de boli mintale din Bucureşti". Astfel începe povestea lui Ştefan Bandol, un bărbat de 45 de ani, care, involuntar, a făcut "cunoştinţă" cu problemele din sistemul de sănătate mintală de la noi. Când s-a trezit la spital, nu înţelegea de ce este acolo. Nici acum nu înţelege cum se poate recupera cineva care suferă de tulburări mintale, dacă stă singur într-o camera zugrăvită în alb, fără televizor sau măcar un afiş pe pereţi. "Îmi aduc aminte că, la vremea respectivă, în spital se făceau electroşocuri pentru orice. Eu am avut norocul şi am scăpat. Sunt împotriva electroşocurilor, deoarece nu se cunosc efectele secundare pe termen îndelungat. Acum 10 ani, în Anglia, au fost testate aparatele care făceau electroşocuri la pacienţi. S-a constatat că, în loc să fie o terapie electrică, era o tortură fără niciun efect medical", mărturiseşte Ştefan Bandol. Sinceritatea riscă să-ţi închidă uşile Externat după o lună, a simţit pe propria piele cât este de dificil să îţi găseşti un loc de muncă. "Dacă recunoşti că ai avut astfel de probleme, rişti să fii catalogat <> şi tratat ca atare. În schimb, în străinătate este la modă să ai psihoterapeutul personal. Eu am ţinut sub tăcere diagnosticul şi aşa am reuşit să mă angajez. Ce, dacă ai ulcer, îi spui şefului?". Sprijin pentru tovarăşii de suferinţă Se poate spune că