Daca mi-ar fi spus cineva, inainte de caderea regimului Ceausescu, ca voi ajunge sa vizitez tari din afara „lagarului socialist“, cu siguranta l-as fi banuit de grave tulburari psihice. Ori de o legatura suspecta cu serviciile de securitate care, prin astfel de provocari „amicale“, incearca sa sondeze proiectele de viitor evazioniste ale cetatenilor de rind.
- Cotele apelor Dunarii
Dar se pare ca – adolescent stingaci, intr-un oras la mama naibii – eram o persoana prea neinsemnata pentru un regim atit de puternic, asa ca n-am fost vrednic de o astfel de provocare. Iar imaginatia mea abia depasea granita judetului si a regiunii. Nu visam decit ca, in calitate de membru al organizatiei de pionieri sau al uniunii tineretului comunist, sa prind taberele cele mai ieftine, la munte si la mare, ca sa „admir din plin frumusetile patriei“, cum suna discursul ideologic al timpului. Cum provin dintr-o familie modesta, chiar cele mai ieftine tabere pareau adesea inaccesibile.
Asa ca trebuia sa ma descurc – si asta chiar in inima unui regim care ura initiativa privata! Printre activitatile cele mai frecvente care, privind retrospectiv, tradeaza o vocatie antreprenoriala respectabila, era golirea debaralelor casei parintesti de sticle si borcane in scopul comercializarii lor la centrele de achizitii (noroc ca aparitia PET-urilor s-a produs mult mai tirziu!), devastarea copacilor din propria gradina sau din imprejurimi si vinzarea fructelor, cu castronelul, in aglomeratia de muncitori la intrarea si la iesirea din schimburi, precum si comercializarea pieilor de iepure, pe care tata ii sacrifica in gospodarie, mai ales in perioada de penurie alimentara a anilor ’80. Odata constituita jumatate din suma, urma negocierea dura cu parintii pentru cealalta jumatate. Cel mai adesea izbindeam, asa ca m-am infruptat ani la rind din frumusetile patriei, mereu
