Mi-ar fi placut sa gasesc un ghiocel la acest inceput de martie, in oraselul meu planificat cu atita grija la jumatatea drumului dintre Baltimore si Washington; dar delicatul vestitor al primaverii, snowdrop – asa cum e numit el aici – ramine ascuns, speriat probabil de rafalele de vint si de stropii grei ai unei ploi care pare ca nu mai vrea sa se opreasca. Nu sint singur, dar ma duce gindul la… martisoare. Adica la copilarie. La Cluj deci. in ziua de 1 martie ieseam de la scoala si ne repezeam la coltul de strada de unde incepea urcusul inspre dealul Feleacului pentru a alege un buchetel de ghiocei sau de viorele dintre citeva zeci, asezate cu grija la picioarele unei namile de om (in ochii nostri de pitici) care ne privea cu suspiciune. Pina nu scoteam banutii, nu aveam voie sa ne apropiem la mai mult de doi pasi, si-mi amintesc si acum repeziciunea cu care ochii nostri alunecau de-a lungul gramajoarei de flori in cautarea buchetului potrivit, in timp ce ne scotoceam febril buzunarele. Aici in Columbia, floraria e departe, afara ploua si e rece si apoi, cine stie, poate ca florareasa coreeana ma va privi cu suspiciune cind o voi intreba daca nu are citeva firicele de snowdrops. Renunt.

Martisoare am primit totusi sub diverse forme si din mai multe locuri. Au fost prieteni care si-au adus aminte si au scris un rind sau au trimis chiar si un adevarat martisor. Le multumesc, mi-au facut o mare bucurie. Mai cu seama in aceste zile in care vremea urita si noroiul, mult noroi, par a domina peisajul, daca e sa ma iau dupa cele citite in presa. Ghioceii par a fi in surghiun si la Bucuresti. Articole de o virulenta – as indrazni sa spun bolnavicioasa – apar in presa cotidiana (si uneori si in cea culturala); disonantele stirnite de invective si incriminari furibunde, lipsite adesea de un bun-simt elementar, creeaza un zgomot de fond enorm in care nu se mai des