Ar trebui sa scriu „greu, taica, greu“ si sa inchei.
O sa incep insa cu un citat din articolul Literatura si bani, postat de Marian Coman in decembrie 2006 pe www.rosf.ro: „Acum 20 de ani, pe cind eram un pusti timid, credeam ca pentru a fi scriitor este suficient sa scrii. in urma cu 14-15 ani, insa, am ajuns la concluzia ca abia primul text publicat te face scriitor. Apoi, dupa ce am publicat primele povestiri in ziare si reviste am inceput sa cred ca abia atunci cind cuvintele tale apar intr-o carte ajungi, cu adevarat, scriitor.“
E vorba aici despre scriitor ca termen generic, nu si de incadrarea valorica, de aceasta avind grija criticii si publicul. Iar cind vorbesc despre valoare, am in vedere valoarea pentru istoria literaturii si/sau valoarea de piata. Si stim bine ca nu intotdeauna cele doua merg mina in mina.
Cum ajungi scriitor? Cum ajungi sa publici povestiri in reviste? Dar carti?
Revistele literare au devenit reviste despre literatura – in consecinta, se publica proza (sau poezie) mult prea rar. Debuturile nu se mai produc in reviste, ca pe vremuri, cititorul se trezeste pur si simplu in librarii cu carti ale unor autori despre care nu stie nimic. Trecerea prin paginile revistelor ar avea (si) rolul de a aduce tinerii scriitori in atentia publicului, de a-l pregati pentru viitoarele carti. Mie mi-a fost foarte usor sa aleg din librarii, in anii ’80, cartile tinerilor debutanti de-atunci, pentru ca ii stiam din revistele literare (atit pe poeti cit si pe prozatori). Azi? Nimic. Mister total. Scriitorii apar de nicaieri. Alegi o carte frunzarind-o in librarie. Sau pentru ca ai citit citeva recenzii in reviste (sau pe blog-uri, si cred ca din ce in ce mai multi cumpara cartile despre care au citit pe blog-uri), nicidecum pentru ca e familiarizat cu autorul respectiv.
in zona F&F e mai simplu. Pentru ca re
