Iesisem dimineata la plimbarea obisnuita, putin scârbit de o noapte petrecuta in fata televizorului cu acelasi tip de emisiuni, cu politicieni sau comentatori care vorbesc mult fara sa spuna nimic, sau nimic nou ori interesant. Aceleasi referiri, cu adaugiri si fabulatii proaspete, la sfada celor doi cocosei plini de adrenalina si testosteron, fapt ce le-a determinat o pasiune reciproca mistuitoare, devoranta, cum numai marile, sfâsietoarele iubiri reciproce sunt in stare sa produca. Cearta aceasta este supervizata si atâtata de pe margine de un clapon cam prostanac, un curcan umflat, mare cât România, si de o cucuvea. As fi tentat sa ma gândesc la inceputul Iliadei: „Cânta tu zeita mânia ce cuprinse pe Ahil Peleianul/ Mânie ce mult rau grecilor aduse“, dar nu stiu care din ei este Ahile; in schimb Elena se cunoaste. Oricum, raul pe care ni-l aduce aceasta cearta il resimtim noi. M-am saturat de mult de aceasta cearta, care a depasit pragul penibilului, elegantei (nu si pe cel al intelegerii), si e pe cale sa ajunga pe tarâmul psihiatriei. Avem organe competente sa decida si sa curme aceasta cearta care nu ne este utila, si trebuie sa-si faca datoria. Chiar daca ele au cea mai slaba incredere publica, democratia, care s-a instaurat la noi (sau credem asa), ne obliga sa acceptam aceasta cale. Caci democratia este dictatura mediocritatii.Oricum, e cazul ca fiecare sa dea socoteala de ceea ce face. In fond, fiecare pasare pe limba ei piere; chiar si pasaricile. Prea multa pasiune consumam noi românii in politica; iar cearta asta, prea mult prelungita, ne-a divizat, ca popor, si mai mult. Politica, spuneau vechii greci, incepe acolo unde incep interesele oamenilor. Politica trebuie sa organizeze comunitatile si sa asigure bunastarea membrilor lor. Or, noi suntem deja pe ultimul loc in Europa; unde vrem sa mai ajungem? Toate acestea mi-au venit in gând tocmai când ieseam