A trecut ceva vreme de când cu surprindere şi cu speranţă comentam un manuscris al Monicăi Patrichi. Un manuscris voluminos şi care se vedea în adâncime fertil, în numărul mare de piese uneori dispersate în variante mai mult sau mai puţin reuşite, după gustul meu, care preferă textul epurat de impulsul didactic ca şi de cel impetuos metaforic. Şi care se vedea, în adâncime, repet, ca în măreţia sălbatică a unei latifundii grădina de mică dimensiune, dar bine lucrată, a unei teme importante, în viziunea unei femei tinere. Iar această temă era tema nunţii, din Cântarea Cântârilor am înţeles, aproape cu neputinţă de adus la zi şi făcută să funcţioneze firesc, şi să devină exemplară pentru doi tineri din vremea noastră. Totuşi, Monica Patriche risca în acest demers temerar, să fi lucrat totul, şi dintotdeauna, doar pentru sine şi perechea ei, fără ecou amplu adică, în mintea celor care mai citesc astăzi aşa ceva, fără să pună tot sufletul, fără să filtreze negrăbit lumina şi bucuria care li se dăruie. Dar dacă şi numai un singur cititor se simte bine citind, fie un manuscris, fie o carte despre iubire, altfel decât se obişnuieşte şi se poartă frenetic în ziua de azi, autoarea are temei să se bucure de lucrul ei bine făcut. înţeleg că acel manuscris, redus, la doar 90 de texte, figurează acum printre manuscrisele Concursului pentru debut primite de Editura Cartea Românească. Dacă Monica Patriche va câştiga acest Concurs, e greu de spus, e greu de prevăzut. Visul de a ţine în braţe o carte a ta, prima ta carte, suferă uneori amânări care mâhnesc şi derutează, mai ales că piaţa e plină de experimente care şi ele mâhnesc şi derutează, deturnând lumea de la un gust bun şi de la bucuria adevărată. Şi iată că de curînd Monica Patriche mi-a lăsat la redacţie un grupaj de poeme pe o temă privind maternitatea, gândurile de mamă pentru copilul ei. Chiar aşa se intitulează, Gânduri