Despre Lucian Raicu în
Revue des Deux Mondes
Citim cu strângere de inimă, în Revue des Deux Mondes, o pagină de jurnal emoţionantă despre înmormântarea lui Lucian Raicu, la Cimitirul Pčre-Lachaise. Între cei prezenţi s-au aflat directorul României literare, Nicolae Manolescu, precum şi Mircea şi Maşa Dinescu, Florica Jebeleanu, Magda Cârneci. Jurnalul îi aparţine lui Michel Crépu:
"Marţi. Odată întors la Paris, pură coincidenţă şMichel Crépu revenea din România, n.m.ţ, aflu că a murit Lucian Raicu, scriitor, eseist român al cărui un formidabil eseu despre Gogol îl citisem demult. Am scris patru rânduri despre carte, cu prilejul morţii lui Ionesco, sunt cel puţin zece ani de atunci. Raicu locuia la Paris cu soţia lui, într-o izolare deplină. Unul dintre prietenii lui îmi spune, la telefon, că aceste rânduri sunt singurele scrise despre cartea aceasta şi despre Raicu însuşi. Pentru mai mult de treizeci de ani de viaţă de emigrant la Paris, este, totuşi, cam puţin. Brenner, prin comparaţie, are aerul unui paşă într-o baie turcească. Nu l-am întâlnit niciodată pe Raicu, n-am vorbit niciodată cu el. Mă duc la Pčre-Lachaise, la incinerare. Atmosferă de sală de aşteptare din gară, în care mai multe familii care n-au nici o legătură între ele zăbovesc din aceleaşi motive funebre. Aparat de făcut cafea, uşile toaletelor care se trântesc necontenit, zarvă de zi cu grevă SNCF; văduva lui Raicu e de faţă, îmi este prezentată, o micuţă femeie elegantă, îmi mulţumeşte că am venit etc. Îmi arată o fotografie: descopăr, pentru prima şi ultima oară, faţa acestui om căruia nu i-am fost nici măcar o cunoştinţă îndepărtată. Cap viguros, privire neagră pătrunzătoare, causticitate fizică evidentă. În sfârşit, un mic cioclu înecat în costumul lui cenuşiu ne invită să-l urmăm. Coborâm în sala în care se află sicriul; ambasadorul spune câteva cuvinte din care reies
