Miercuri dimineaţă, pe la 6, mă trezeşte mobilul din somn. Un SMS: "A murit Gheorghe Crăciun. Sorin Preda". Nu se poate, îmi spun şi dau să mă culc la loc. Cu doar cîteva zile înainte Gheorghe răspunsese unei anchete în "Cotidianul". Ştiam că e bolnav, ducea de cîţiva ani o hepatită, pe picioare, pe care o ţinea sub control, mi-a zis astă vară cînd ne-am întîlnit la şapte ani după moartea lui Mircea Nedelciu. Cu vreo patru ani în urmă fusese adus de urgenţă în Bucureşti, direct la secţia de reanimare a unui spital. Optzeciştii mai prăpăstioşi se pregăteau să-i scrie necrologul. Ion Bogdan Lefter a fost atunci unul dintre puţinii care au crezut că Gheorghe scapă şi singurul care a avut şi grijă să-l ajute. A dat telefoanele necesare, apoi în toiul nopţii s-a dus să-l ia de la Aeroport, unde Crăciun fusese adus cu elicopterul. L-a însoţit la spital, şi în zilele şi nopţile care au urmat aproape că nu s-a despărţit de el.

Gheorghe şi-a fentat atunci moartea făcînd un "un, doi"cu Bogdan. Sau mai exact, Lefter l-a obligat pe Crăciun să joace în continuare, pentru a-şi dribla sfîrşitul. Cred că după acest episod i-a intrat în cap lui Gheorghe că îşi ţine boala sub control. Îşi trata senin hepatita cu multe ţigări şi nu se ferea de un pahar de vin.

Era singurul din grupul nostru care mi se părea neschimbat. Ultima oară cînd ne-am văzut, la parastasul lui Nedelciu, la Cimitirul Bellu, n-avea nici burta bombată şi nici aerul jigărit al bărbaţilor care încep să îmbătrînească. Rămăsese la fel cum îl ştiam din studenţia mea: încărunţit şi cu faţa scrijelită de riduri adînci, ţărăneşti. Sorin Preda şi Costi Stan, colegii lui de facultate, îi spuneau George, ca şi cum ar fi rostit un diminutiv. Probabil că atunci era mai puţin cărunt şi mai puţin ridat. Niciodată n-am fost în stare să-i zic George, ci numai Gheorghe. Cînd l-am cunoscut, mi se părea bătrîn şi cred că