Considerat de Dan C. Mihăilescu "singurul prozator de factură eliadescă pe care îl avem", Dan Stanca este fără îndoială unul dintre scriitorii apăruţi după 1989, despre ale cărui cărţi s-a vorbit/scris, mai puţin decât ar fi meritat. Adept al filosofiei lui René Guénon, Dan Stanca este autorul unei literaturi a grotescului cotidian (degradarea spirituală este descrisă în spirit hiperrealist) din care nu se poate ieşi decât prin recursul la tradiţie sau/şi prin evadarea în metafizic. Până la un punct, pledoariile prozatorului pentru valorile tradiţionale pot fi luate drept variante epice ale celebrului eseu al lui Horia-Roman Patapievici, Omul recent. Unele excese stilistice (fiction oblige, nu-i aşa) au făcut să se vorbească despre Dan Stanca, în anumite cercuri, ca despre un hiperconservator, fundamentalist ortodox şi nostalgic al ordinii legionare. Fireşte, autorul nu a avut şi nu are nici o vină. Ca de atâtea ori în literatură, convingerile unor personaje au fost trecute în contul autorului însuşi.
Figura uimită a lui Dan Stanca, cu vocea sa sugrumată şi părul grizonat, veşnic vâlvoi, nu încetează să mă obsedeze. Mă gândesc mereu la semnificaţiile gestului său. Ce scurt-circuit se va fi produs în mintea simpaticului prozator cinquagenar în momentul în care s-a hotărât să se arunce în gol de la etajul 10 al blocului în care locuia? Care au fost ultimele sale gânduri? A simţit vreo urmă de regret sau disperare în secundele zborului, înainte de impactul nimicitor cu solul? Nu vom şti niciodată. Dumnezeu să-l ierte!
... Şi Dumnezeu să mă ierte pentru acest început sumbru de cronică. Dan Stanca nu a murit. Despre sinuciderea sa am aflat din romanul Mut, semnat chiar de... Dan Stanca. Precum colegul său de generaţie, poetul Ion Stratan (căruia, de altfel, îi este dedicată cartea), Dan Stanca (personajul romanului lui Dan Stanca, la rândul său, un scriitor de