N-aş putea să spun câţi ani au trecut de când n-am mai avut ocazia să vorbesc cu George Crăciun. Pur şi simplu drumurile vieţii noastre nu s-au mai întâlnit, de la un moment dat încolo, după ce, în altă etapă, merseseră o bună bucată împreună. Ultima dată l-am zărit, vara trecută, la Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor. Auzisem că a fost foarte bolnav şi m-am bucurat să-l văd, pe scenă, vorbind cu entuziasm, cu căldură şi cu un strop discret de umor, despre Florina Ilis, într-un discurs bine articulat, care mi s-a părut cel mai bun dintre cele rostite cu acel prilej. M-am bucurat şi "l-am recunoscut". Era acelaşi. Ani de zile purtasem, ca pe un talisman o frază pe care, prezentându-mă cuiva, o rostise despre mine, când eu aveam vreo 18-19 ani şi abia publicasem un neînsemnat articol într-o mică revistă: "}ine minte numele - i-a spus George cu un surâs împăcat acelui ins - vei mai auzi de el." Acum, îl vedeam iar pe Gheorghe Crăciun, George pentru prieteni, Georges sau Jorj sau Jorge pentru Alexandru Muşina, îl vedeam cum îl ştiam dintotdeuna.

Cum îl ştiam? De când îl ştiam? Probabil că eram încă elevă de liceu sau, poate, în anul întâi de facultate, când l-am întâlnit prima dată. El era cu 10 ani mai mare. Era născut pe 8 mai, prilej de glume, pentru că pe vremea aceea era "ziua partidului". Figura puţin aspră, tăiată în linii drepte, bărbăteşti, fără rotunjimi, pielea închisă la culoare, parcă mereu bronzată, contrastând cu ochii mari, albaştri şi extrem de expresivi, şi cu părul încărunţit prematur. Mă gândesc ca n-avea încă 30 de ani, când l-am cunoscut, şi totuşi părea un om trecut prin viaţă şi destul de împovărat de ea. Parcă nu mai dorea nimic şi parcă spera în taină totul. Era ciudat amestecul lui sufletesc omogen, tristeţe şi seninătate, râs şi resemnare, blazare şi implicare. Şi amestecul omogen de cărţi, ţigări, prieteni, pahare pline care să ţină lo