În (nu foarte, dar destul de) lunga listă a plus-valorii româneşti la excepţia culturală europeană, şoriciul de porc, palinca de Zalău şi telemeaua stau comod alături de triada Cioran-Eliade-Ionescu, Damian Drăghici and Brothers lîngă Pintilie şi noul val din cinematografie, iar cimitirul vesel de la Săpînţa lîngă Matei Vişniec şi Purcărete.

Succesul european şi transatlantic (ori, cel puţin, accesul la aceste spaţii culturale) a devenit, în ultimii ani, o prioritate pentru artiştii români de teatru (mai ales cei tineri, şi mai ales pentru dramaturgi). O prioritate mai stringentă, judecînd după ultimele semne, decît cea a "satisfacerii" propriului public, în măsura în care el există sau ar putea fi dezvoltat. Raţiunile sînt destul de complexe: pe de o parte, cultura organizaţională a sistemului teatral românesc, unde raporturile şi relaţiile dramaturg-regizor-producător (director de teatru) sînt deficitare şi cu precădere frustrante pentru artiştii în curs de afirmare, pe de altă parte, fascinaţia respectuoasă pentru cultura occidentală şi paradoxala înclinaţie a artei româneşti de a se autoimporta (mulţi creatori ajung să fie recunoscuţi în propria ţară abia după ce/ şi pentru că au succes în străinătate).

Ombilicală cum e (apud Silviu Mihai), cultura românească trăieşte într-o admiraţie tălîmbă faţă de un Occident pe care-l cunoaşte mult prea puţin şi pe care-l preferă, per se, construirii unor forme autohtone alternative şi personale. Rezultatul e fie calchierea fondului de export - excentrismul local, y-compris palinca de Zalău, sarmalele, Dracula, minoritatea romă şi tinerii care vor să fugă în Vest (în esenţă, a vinde România e tema din piese precum mady-baby.edu de Gianina Cărbunariu - Kebab în versiunile ei internaţionale -, România, te pup de Bogdan Georgescu, Vitamine de Vera Ion) pe forme inventate în alte spaţii, în alte tradiţii, pentru