Cu mai mulţi ani în urmă, Muzeul Agriculturii din Slobozia a iniţiat, sprijinindu-se pe imaginaţia prodigioasă şi pe energia directorului său, Răzvan Ciucă, un amplu proiect, numit Pămîntul şi Arta. Cei care au încercat atunci să ilustreze acest enunţ au fost regretatul Ion Dumitriu, Teodor Moraru şi Alexandru Chira. Dacă Dumitriu şi Moraru se aşezau perfect în enunţul tematic şi în rigorile programatice ale muzeului, Chira pare, la o primă privire, tot ce poate fi mai îndepărtat de formulările fără echivoc şi de referenţii exteriori. în timp ce prin tipologia imaginilor sale Ion Dumitriu invoca o lume arhaică, aşezată, în primul rînd, sub orizontul unei civilizaţii pastorale ale cărei însemne puteau fi uşor de recunoscut formal şi de recuperat simbolic şi moral, în vreme ce Teodor Moraru invoca o lume frustă în care energiile magmatice erau însăşi materia primă a imaginii, Alexandru Chira pare mai degrabă un savant utopic, un captiv al reveriilor de laborator, distanţa sa de natura concretă a lucrurilor şi a lumii, în general, fiind aproape imposibil de evaluat cu mijloace convenţionale. Şi totuşi, la o analiză mai atentă, reveriile lui Chira se integrează perfect în acest proiect care priveşte Pămîntul şi Arta. Fără a fi un comentator al teluricului în sensul strict, pictorul este un hermeneut al pămîntului în sens larg. Proiecţiile sale geometrice, căutarea obstinată a spaţiilor pure în care ordinea se întîlneşte cu memoria unor voluptăţi reprimate şi trăirea permanentă în proximitatea unui anumit presentiment magic îl plasează pe Chira într-o perspectivă agrariană sui-generis. într-un fel, el duce mai departe pe traseul abstractizării ceea ce Dumitriu şi Moraru invocau în sens metafizic şi energetic. Faţă de pictura lui Moraru, carnală şi sangvină, în al cărei metabolism implicarea artistului este una aproape fiziologică, pictura lui Chira este detaşată, raţional