Un vis, o scrisoare, un jurnal
Mai întâi a fost un vis urît, tulbure, pe care l-am uitat, dar din care m-am trezit cu o spaimă difuză. Un vis cu George. Ne vedeam tot mai rar, prietenia noastră (atît de strînsă cîndva - între 1980 şi 1992 ne întîlneam aproape zilnic) se transformase în ... în altceva, greu definibil.
Neliniştit, am luat din bibliotecă prima carte de-a lui care mi-a căzut în mînă. Am (re)citit-o ca în transă... Apoi, am scris scrisoarea de mai jos. Pe care, nu ştiu de ce, n-am terminat-o (se făcuse tîrziu? a trebuit să plec undeva?...); luat cu treburile (mereu sîntem foarte ocupaţi), am uitat de ea...
Pe urmă am aflat că George e bolnav... tot mai bolnav... grav bolnav... Să-i trimit o scrisoare ar fi fost aiurea, nici nu-i ştiam noua adresă...
Acum i-o ştiu. Dar e una la care nu poţi trimite nici o scrisoare. Nu-mi rămîne decît să o public aici, aşa, ca un exerciţiu textual-existenţial, din cele care îi plăceau la nebunie lui George.
În rest: "Orice ironie vă rămîne vouă", vorba unui poet pe care îl iubea, pe care-l cunoştea ca puţini alţii.
*
Dragă Gheorghe,
Mai întîi: "La Mulţi Ani!" şi "Uniune Europeană plăcută!". Treptat, s-a întâmplat ceva incredibil: noi, care ne zgîiam de după vitrinele shop-urilor, care umblam cu frica-n sîn că avem 20-30$ sau DM, am ajuns - ce vis! - cetăţeni europeni?! şi ce dezamăgire: nu sîntem cu nimic mai deştepţi, mai frumoşi, mai potenţi ca mai ieri - alaltăieri.
Numai naturile simple (sărace cu duhul, dăruite şi care, sigur, se vor salva!) se pot bucura pînă la capăt. Noi...
Am luat azi, din raft, într-o doară, "În căutarea referinţei"... şi am recitit-o aproape pe toată. Mi-am amintit ce minunate discuţii aveam, ce înaltă era febra comunicării noastre intelectuale; şi nu doar. Chiar am fost prieteni. Atunci. În acele vremi atroce. În î
