Puţine zone ale limbajului sînt mai efemere decît lexicul politic-jurnalistic, legat prin natura sa de actualitate şi riscînd să treacă în uitare odată cu aceasta. Desigur, nu se schimbă prea uşor nici conceptele fundamentale ale politologiei, nici terminologia de bază a administraţiei; în schimb, îşi modifică fundamental frecvenţa şi conotaţiile cuvintele-emblemă, termenii cu încărcătură evaluativă, mărcile apartenenţei la o anumită grupare politică. În cazul limbii române, modificările rapide din perioada de tranziţie au accelerat instabilitatea lexicală. Trecînd acum în revistă cuvintele şi sintagmele care au marcat începutul anilor '90, constatăm că, după mai bine de 15 ani, multe au ieşit din uz, şi-au pierdut caracterul emblematic: obsesia lor a devenit cel mult o amintire.
La începutul anilor '90, sintagma oameni de bine devenise o marcă de conformism. De la folosirea "naivă", în ianuarie 1990 - în valurile succesive de "mesaje de indignare ale oamenilor de bine", în opoziţia dintre "oamenii de bine şi cu credinţă în Dumnezeu" care aprindeau lumânări şi cei "câţiva cetăţeni..." care complotau (Adevărul, 30, 1990, 1) - s-a ajuns destul de repede la respingerea sintagmei, la ironizarea şi parodierea ei: "Ťoamenii de bineť au aplaudat, în văzul lumii, teroarea neagră" (Viitorul, 116, 1990, 1, 2); "în numele redacţiei de bine..." (Blitz, 1, 1990, 1); tendinţe vizibile şi în construirea unui antonim ad hoc: "guvernul vede în opoziţie numai "oameni de rău" - ca să parafrazăm o etichetă cunoscută (şi deja compromisă)", (România liberă = RL, 231, 1990, 1). La începutul lui 2007, observăm că sintagma-clişeu nu a dispărut; o regăsim chiar în discursul emoţional tradiţional, transpus pe paginile de Internet: "un grup de oameni de bine au pus bazele Fundaţiei Internaţionale" (omenia.ro). Pare totuşi să domine utilizarea ironică a clişeului, adesea marcată de pune
