Cei care nu au poftă, acum, de un scenariu mai curînd pesimist se pot opri aici din citit. În cele ce urmează vorbesc despre marea capacitate a omului de a crede în lucruri pe care generaţia următoare le va nega - sau, altfel spus, despre incapacitatea omului de a învăţa mare lucru din istoria sa.
Să vă ocolesc puţin. Să admitem, încă o dată, că secolul al XX-lea a fost unul constant promiţător - privit, cît s-a putut, din cîte un punct al său. La 1900, cel mai mult se vorbea despre dreptul naţiunilor libere din Europa de a trăi în pace - şi asta chiar părea o dorinţă a tuturor. Pînă nu de mult, se luptaseră ruşii cu turcii, francezii cu germanii, englezii cu spaniolii. Economiştii spun că niciodată economiile Marii Britanii şi ale Germaniei nu au fost atît de interconectate precum se aflau ele la începutul anului 1914. Şi totuşi, pe acest fond promiţător, s-a ajuns la Marele Război.
Mare război care s-a sfîrşit cu multe speranţe şi cu o mare psihoză. Speranţele erau legate, evident, de regăsirea păcii şi fraternităţii. Mai mare măcel decît cel tocmai încheiat nu era nici măcar imaginabil. Şi un spectru al neliniştii îi făcea vigilenţi pe toţi foştii combatanţi, de sub toate cele patru (ş.cl.) steaguri: amintirea gazelor de luptă! A fost oribil, drept care aşa ceva nu poate să se mai petreacă vreodată! - îşi vor fi spus cele mai luminate capete ale epocii. Şi totuşi, peste abia o generaţie, spre disperarea lui Einstein şi spre uşurarea întregului establishment politic american (şi el dornic să aducă băieţii naţiunii înapoi acasă - deci doritor, cum s-ar spune, de pace), două bombe ceva mai speciale cădeau peste Japonia. În comparaţie cu ele, gazele de la Verdun erau vent de printemps.
S-a terminat şi războiul doi şi, cu greu, cu eforturi şi cu bani de la americani, toată lumea cu ceva pretenţii s-a apucat să producă oţel. Şi maşini grele. Părea