"De ce ne ascundem daca n-am facut nimic rau?", e intrebarea pe care o aude o bona mexicana de la un pusti american, in mijlocul desertului. Si femeia nu poate sa raspunda, deoarece chiar nu exista niciun motiv...
Filmul e fidel pattern-ului preferat al lui Inarritu: mai multe povesti interconectate care dau un thriller cu final pe jumatate "bun" (caci "fericit" ar fi prea mult spus). Un oras american, o provincie mexicana, un sat marocan si o metropola japoneza sunt scenele pe care se petrec patru povesti, nu simultane, dar surprinzator legate intre ele asa cum vom vedea spre final. O femeie e impuscata in Maroc, o japoneza surdomuta se confrunta cu propria drama, doi copii sunt implicati intr-un incident la granita...Pelicula gliseaza intre aceste povesti si actiunea curge logic (dar imprevizibil) spre un final simetric. De altfel, filmul poate fi o perfecta ilustrare a "efectului fluturelui", teorie conform careia o bataie de aripi poate declansa o tornada in alta parte a lumii. Aici un gest stupid in mijlocul pustietatii face ca viata catorva oameni sa devina haos (de unde si "Babel"). Iar totul se petrece sub "supravegherea" tandra a unei muzici incredibile, compuse de argentinianul Gustavo Santaolalla, care a scris si coloana sonora a celorlalte succese ale lui Inarritu (Amorres Perros si 21 de grame).
Discriminare, lipsa de comunicare, frica de moarte: filmul are tot ce ii trebuie pentru a lua Oscarul si, mai mult, pentru a atinge corzi sensibile din sufletul fiecaruia. In plus, un casting impresionant in care vedetele (Brad Pitt, Cate Blanchet) sunt aproape eclipsate de "anonimele" Rinko Kikuchi si Adriana Barraza. Babel are deja are cateva Golden Globe, plus premii castigate la Cannes si Chicago, iar nominalizarile la Oscar sunt nu mai putin de 7: cel mai bun film, regie, scenariu, montaj, coloana sonora si doua pentru rol secundar.
@N_
