Zilele trecute, fiul meu, în vârstă de douăzeci şi doi de ani, mi-a spus pentru prima oară: "Cred c-ar trebui să plecăm din ţara asta". La început, am crezut că n-aud bine. Născut şi crescut la Timişoara, are, ca mai toţi bănăţenii, un tip de mândrie şi un patriotism local indestructibile. Îi place atât de mult oraşul în care locuieşte, încât nu şi-a pus vreodată problema c-ar putea să se mute în altă parte. Rarele călătorii la Bucureşti i-au plăcut cu atât mai mult, cu cât au fost scurte şi încununate de succese. Mai norocos decât alţi copii de vârsta lui, a călătorit destul de mult în străinătate. Dar toate acele plecări erau considerate simple desprinderi temporare de locul în care înţelegea să-şi ducă existenţa.
Nu cred că are vreo frustrare adâncă de natură socială sau personală. Ce e drept, nu e ocolit nici de problemele, dar nici de satisfacţiile unui tânăr mediu de vârsta lui. Nu face parte din categoria supradotaţilor care se sufocă în mediul închistat românesc, nu are vise de îmbogăţire şi nici aspiraţii pe care o ţară precum România nu i le-ar putea satisface. Şi atunci? Cum să-mi explic această neaşteptată expresie a unei dezamăgiri adânci? Prin faptul că tocmai s-a întors din câteva călătorii scurte prin Europa? Nu cred, de vreme ce în anii anteriori n-a fost deloc interesat de-o astfel de perspectivă. M-aş fi aşteptat să fi avut asemenea reacţii în urmă cu patru-cinci ani, la vârsta turbulenţelor adolescentine. Iată că ele apar acum, când a început să vadă realitatea prin ochii proprii.
N-am continuat discuţia şi n-am vrut, atunci, să aflu mai multe. Ştiu însă că, în mod neaşteptat, demenţa ultimelor luni a avut, asupra generaţiei din care face parte, un efect dramatic. Ştiu ce aşteptări au existat în legătură cu condamnarea corupţiei din România, pe care o resimt cât se poate de direct şi în şcoli, şi în viaţa socială. Au putut să vadă, pe