* Gheorghe Crăciun, Teatru de operaţiuni, Editura Paralela 45, 2006.
Cum să scrii despre ultima carte a unui scriitor? Cum să-ţi asumi, netulburat, faptul că, de săptămîna trecută, volumul de eseuri şi interviuri intitulat Teatru de operaţiuni a devenit ultima carte publicată de Gheorghe Crăciun în timpul vieţii sale? Această ultimă apariţie e - ca toate celelalte, de la romane, la Aisbergul poeziei moderne sau la manualul de teorie literară - o carte serioasă şi temeinică, o carte asumată pînă la ultimele ei consecinţe. Subiectele abordate - în eseuri, interviuri sau răspunsuri conjuncturale la diverse anchete jurnalistice - vizează mai ales destinul nostru cultural în postcomunism, "scorbura culturală" în care ne-am trezit fără să înţelegem prea bine de ce, provincialismul generalizat al culturii române, cu literatura copiată la indigo după modele vestice, cu memoria subiectivă transformată pe nesimţite într-un "covor plin de acarieni" sau cu Universitatea - pepinieră a mediocrităţii şi favoritismelor. Nu poţi - citind aceste eseuri ale lui Gheorghe Crăciun, publicate din 1990 încoace - să nu-i auzi vocea profesorală, tonul demonstrativ şi grav, uneori stupefiat, alteori ironic. Devenea, în discursuri, ca şi în scris, intransigent şi sarcastic; cînd venea vorba despre generaţia â80, comunta brusc discursul teoretic sau prozastic într-unul înalt administrativ, vorbind despre "proiecte culturale, proiecte literare, proiecte artistice, proiecte instituţionale, proiecte de integrare europeană prin traduceri, expoziţii, întîlniri, prezenţe". Proiecte din care a început o mulţime, cu tenacitate şi cu o profundă cunoaştere a istoriei noastre culturale. Dar despre aceste lucruri trebuie vorbit la rece, pe îndelete, cu luciditate şi pragmatism.
Ce m-a surprins, acum, la cald, cînd am recitit textele din volumul proaspăt publicat, a fost includerea în zona
