Candva, intr-o zona anume a Bucurestilor, traia o comunitate restransa specializata in hamalac si calauzire. Era comunitatea calicilor, iar mahalaua lor se afla la poalele Dealului Spirii, intre Manastirea Antim si bisericile Alba-Postavari si Arhimandritului.
Calicii isi castigau painea ajutand la coborarea calabalacului pe povarnisurile abrupte ale Dealului Spirii sau angajandu-se calauze pana la Posada, unde isi lasau musterii pe mana "ungurilor". Castigandu-si atat de greu traiul, era firesc ca ei sa fie si economi, cu atat mai mult cu cat aveau de-a face in primul rand cu negustori, care le explicau ca la temelia averii lor statea zgarcenia. De aici si-a tras seva proverbiala zgarcenie a calicilor. Fiind vorba despre o comunitate si o munca specifice, peste intreaga suflare a calicimii trona un vataf care avea atat atributii de sef peste comunitate, cat si de sef de breasla. Din motive care imi scapa, vataful calicilor era considerat in ierarhia boiereasca drept boier, el aflandu-se pe treapta cea mai de jos. Asadar, vataful calicilor era un "aristocrat"! Activitatea calicilor nu a depasit decat cu un deceniu inceputul secolului al XIX-lea, meseria de caraus la Dealul Spirii agonizand o data cu inaltarea Curtii Noi de catre Alexandru Ipsilanti, cand prezenta lor in zona nu a mai fost dorita.
Pe de alta parte, construirea de catre acest domn a unui drum civilizat intre Drumul Sarii si Manastirea Mihai Voda probabil ca a reprezentat o lovitura mortala, calicii ramanand doar cu meseria de calauza, cum sunt prezentati, de altfel, si in acest desen. Desi nu a trecut prin mahalaua lor, Calea Rahovei a purtat in trecut si denumirea de podul Calicilor, pe langa numele oficial de Podul Craiovei sau Drumul spre Craiova.
Candva, intr-o zona anume a Bucurestilor, traia o comunitate restransa specializata in hamalac si calauzire. Era comunitatea calicilor,
