Aproape orice carte semnată de Dan C. Mihăilescu - proaspăt pritocită sau reeditată în colecţii elegante - devine, cât ai clipi, un eveniment literar. Iată o afirmaţie pe care o fac cu convingerea, dar şi cu mica insatisfacţie a lipsei de paternitate, care pot rezulta din enunţarea unor evidenţe. Cu fastul admiraţiei neprefăcute şi cu regretul, totuşi, de a nu spune mare lucru. E limpede, aşadar, că volumul al doilea din Viaţă literară (reunind articolele publicate în revista Idei în dialog de-a lungul anului 2006) nu are cum să iasă din schemă. Textele de aici, spumoase, rafinate, actuale şi mai întotdeauna polemice, se savurează deopotrivă pe hârtie de ziar, pe pagina de internet sau între coperte broşate. În această ordine şi fără a sări vreuna din etape. Aşa ar putea începe o cronică onestă, corectă, dar lipsită de angajamentul total pe care autorul Perspectivelor eminesciene îl oferă şi - cu asupra de măsură - îl merită. Cum altfel?
De pildă în felul acesta: strict în momentul de faţă, cred că Dan C. Mihăilescu ar trebui considerat, fără nici o rezervă, criticul literar prin excelenţă. Sau, în alte cuvinte, că el deţine un soi de formulă inefabilă a criticii literare. Am, pentru aceasta, un argument cum nu se poate mai subtil şi tot atât de ocolitor. Las deoparte cronicile sale (televizate sau nu), las deoparte notorietatea extraordinară de care se bucură de îndeajuns de mult timp, neglijez cu bună ştiinţă şi cu bune intenţii studiile consistente referitoare la clasici sau la criterionişti. Ceea ce mă interesează nu e nici măcar stilistica sa, atât de des invocată, ci - îmi recunosc ipocrizia de lector - pragmatica receptării. A devenit deja o obişnuinţă ca volumele recente ale lui Dan C. Mihăilescu să conţină, în final, un dosar critic, o selecţie absolut echitabilă din articolele care i-au fost dedicate. Viaţă literară II nu face excepţie. Îi putem urmăr
