Titluri de tot soiul, de la nobiliare la nostalgice, între Bucureştii Vechiului Regat şi Bucureştii ce se duc, s-au pus pe istoriile format mare, sau de poche, cu poze, în culori, cu gravuri, ale urbei capitală. Sînt, cele mai multe, cărţi între care e greu să te decizi, şi a căror primă intenţie, faţă cu tinereţea modernă, mondenă a bătrînului oraş modernizat de azi, nu e informarea, cît delectarea. Printre ele - deşi nu avem, ca alte culturi mai pronunţat turistice, un segment de ghiduri cu viză demi-literară - se găsesc şi fotografii artistice la dimensiuni pentru buletin, pe cît de frumoase, pe-atît de funcţionale. Între acestea din urmă, Istorie bucureşteană, de N. Vătămanu. Colecţia Orizonturi, din '73, de la Editura Enciclopedică Română.
Declarată, din pornire, petite histoire, relatarea lui N. Vătămanu aşază dalele lipsă în pavajul de pe Podul Mogoşoaiei, citind în timpul adunat în goluri. Plimbări "cu ochii bine deschişi" sînt cercetările lui în istoria Bucureştilor, aceea pe care au uitat-o pietrele, dar o mai ştiu oamenii. Oameni şi case, nume şi străzi, dealuri şi vii fac identitatea oraşului, de june berbant şi, mai pe urmă, de bătrîn păstrîndu-şi "hîrburile" la fereală, printre blocurile "noii ordini". Istorisirea începe cu Domnul Tudor, în 19 martie 1821. Mersul pe poduri, casele unde a poposit (fotografia uneia dintre ele, aparţinînd în epocă stolnicului Giani Orăşanu, e reprodusă în carte) dau prilej de incursiuni în viaţa vechilor familii. Zapisuri şi planuri municipale sînt desfăşurate spre a se găsi istorii omeneşti, prietenii, moşteniri, trădări care, înnodate, fac odgonul istoriei mari. De pildă, aceeaşi casă Orăşanu, în care a vieţuit bătrînul boier fugit la Braşov îndată după revoluţie, unchiul mare al lui N.T. Orăşanu, a "participat" şi la Unirea lui Cuza. De astă dată, tînărul scriitor, propagandist, îşi adăpostea soţii în casa păr
