Din â90 încoace, am încercat să fiu un observator fidel al micilor sau marilor schimbări aduse de - pe atunci - timida societate de consum: primii hamburgeri, primele sticle de Cola, programe de divertisment, festivaluri de stradă, reclame... Cultura populară, căreia i-am devenit cronicar, şi faţă de care m-am lăudat cu o atitudine critică, s-a dovedit, de fapt, mai tare decît mine: m-a prins în mrejele ei facile, cu ispite drăgălaşe şi frumos colorate, şi m-a transformat în consumator al ei. Desigur, nu într-unul necondiţionat care nu-şi pune întrebări şi ia totul de-a gata: într-unul cîrcotaş, care comentează pe margine, ca tot românul, dar, de fapt, nu are curajul să iasă din sistem. Cine a văzut, în perioada de aur a anilor â90 - dar şi 2000 - mai multe filme proaste, dar cu happy-end, la proaspăt apărutele mall-uri, cine a mîncat mai mulţi McFish sau a băut mai multă Cola? Cine a fost un fidel abonat al multelor magazine de lucruri inutile, al noilor restaurante de orice profil, ca să nu mai vorbim de tarabele de la Romană? Cine ştie pe dinafară toate serialele de la PRO TV, de pe vremuri, a citit Sandra Brown, a ascultat André şi Trei Sud Est?
Răspunsurile sînt evidente, şi deja nu mai contează. Ceea ce contează este că mi-am trăit din plin faza de consumator potenţial; şi că, după atîţia ani de "dezmăţ" hedonist ieftin, simt că mă pot detaşa de ea şi că, pe lumea asta, mai există şi alte lucruri, mai simple, pentru care nu mai aveam ochi. E vorba, cumva, de lucrurile şi stările de dinaintea nebuniei consumiste, care erau mereu la îndemînă, dar nu ţineam cont de ele.
* Liniştea. În sine, fără alte conotaţii. Am redescoperit-o, printr-un gest simplu: stingînd televizorul. Nu e vorba de un gest de protest împotriva programelor proaste şi comerciale, ci de unul normal, de apărare contra unor lucruri care nu te interesează. E gestul invers celu
