Pe la mijlocul anilor â80, a venit în casa părinţilor mei un profesor din Dresda, pe care tatăl meu îl cunoscuse la nu ştiu ce simpozion. Era perioada cea mai neagră a ceauşismului, cînd se stingea zilnic lumina, cînd la alimentară erau pe rafturi numai borcane cu compoturi necomestibile, cînd nu se găsea nici măcar hîrtie igienică. Omul, deşi venea din RDG, părea că e dintr-o ţară capitalistă. Avea relaxarea aceea în ceea ce priveşte propria-i existenţă şi mirările de rigoare cînd vedea realităţile de la noi. Aceleaşi mirări, dar de semn schimbat, aveam şi noi: cum adică, la ei viaţa în socialism nu e la fel? Nu prea era. Peste ani, cînd am văzut filmul Goodbye, Lenin!, am avut aceleaşi revelaţii. Cel mai mult am fost contrariat de felul de-a dreptul civilizat în care se purtau cei doi ofiţeri STASI, veniţi să ancheteze fuga soţului în RFG. Despre toate acestea mi-am amintit cînd am văzut zilele trecute pe TVR Cultural un documentar despre o închisoare STASI din Berlin. Erau filmate celulele, camerele de interogatoriu, erau aduşi în faţa aparatului de filmat foşti deţinuţi care-şi povesteau experienţele. Din cînd în cînd, o voce din off avea un comentariu cu tentă filozofică despre libertate şi pierderea ei.
Documentarul era şocant, dar nu prin grozăviile pe care le prezenta, ci, dimpotrivă, prin lucrurile soft pe care le vedeai, incredibile în comparaţie cu ce ştim că s-a întîmplat la noi sau în alte ţări comuniste. Vocea din off vorbea despre experienţele inumane prin care treceau cei arestaţi. Imaginile prezentau o închisoare curată, cu celule spaţioase şi cu instalaţii sanitare OK. Toate arătau mai bine decît multe camere de hotel din România socialistă. Problema era că - ni se spune - arestaţii stăteau acolo săptămîni şi chiar luni, şi nu aveau cu ce să-şi umple timpul. Una dintre victime povestea cum, la un moment dat, a tras din pătură un fir şi
